După ani de revenire la acest subiect și analiza tuturor punctelor de vedere peste care am putut da cu privire la natura timpului, am ajuns la o concluzie pentru care nu știu să existe vreun contraargument solid: timpul nu există în natură, ci este doar un construct uman. Nu există nimic numit „timp” în univers, ca entitate independentă. Acest lucru, coroborat cu faptul că cei mai mulți cred că timpul există în natură, duce la nenumărate confuzii în fizică și filozofie.
Întrebarea pe care mi-am pus-o este: cum am ajuns să fim așa convinși că timpul este un „ingredient” al naturii? Trebuie să fie un argument foarte puternic pentru asta. Iar răspunsul trebuie să aibă legătură cu modul în care suntem noi, observatorii conștienți ai lumii, oamenii. De aici trebuie să plece totul.
Cum experimentăm timpul?
Dacă te întreb: „Ce înseamnă o jumătate de oră”, ce ai răspunde? Cel mai probabil ai putea estima acest interval fără niciun instrument ajutător. Am discuta diverse, iar după circa 30 de minute ai spune: „Cred că a trecut jumătate de oră”.
Este de observat că, în fapt, vorbim despre două lucruri: simțul intern al timpului (pe care-l folosesc pentru a estima trecerea) și un instrument construit după anumite principii, ceasul (pe care fixăm, stric arbitrar, ce înseamnă 30 de minute). Cele două componente, aspectul biologic și cel mecanic, sunt strict corelate, iar întrebarea mea are sens doar în contextul existenței celor două. Dacă lipsește una, nu mai putem răspunde.
Cum este posibil așa ceva? Cum putem evalua, fără ceas, jumătate de oră? Firește, are legătură cu modul în care funcționăm, are legătură cu specificitatea ființei umane. Fără să ai mecanismul biologic al timpului, nu poți înțelege ce face ceasul.
Pe de altă parte, ce ar putea însemna „o jumătate de oră” pentru o ființă care nu are experiența internă a timpului? Nimic, fără îndoială, pentru că nu este ceva pe care-l indici în afara ta. Experiența timpului este ininteligibilă, nu poate fi explicată, dar ea poate fi reutilizată, în sensul că pe timpul evoluției ca individ înveți să estimezi trecerea, înveți să-ți folosești aparatul biologic de evaluare a evoluției lucrurilor (ceea ce numim „timp”).
Acest tip de experiență este profund uman și se încadrează în tipul de experiențe subiective care nu pot fi explicate, care pot fi doar indicate cuiva care are, la rândul lui, această capacitate de a experimenta lumea.
În plus, ceea ce numim timp este strâns legat de mecanisme biologice care ne permit să înțelegem simultaneitatea și succesivitatea.
Simțul timpului poate fi alterat
Emisfera dreaptă este cea care ne dă abilitatea de a observa durata, de a estima intervalele scurse dintre două evenimente etc.
Afectarea emisferei drepte influențează capacitatea de a estima durata. A fost observat acest lucru în cazul pacienților cu neglijare hemispațială, care și-au pierdut capacitatea de a percepe și procesa stimulii veniți dintr-o jumătate a spațiului (nu percep, de pildă, ce se întâmplă în stânga lor, dacă au afectată emisfera dreaptă).
Integritatea emisferei drepte este esențială pentru a percepe durate mai mari de câteva secunde.
În cazul unei femei cu sindrom Tourrette (caracterizat de multiple ticuri verbale și motorii), evaluată cu pierdere a volumului emisferei drepte, s-a observat și incapacitatea de a estima trecerea timpului: la trecerea unei ore, aprecia că au trecut 25 de minute, iar la trecerea unui minut, credea că au trecut zece secunde.
Cum anume măsoară ceasurile timpul?
Atunci când vorbim despre măsurători, despre ce vorbim?
Instrumentul de măsură trebuie să fie calibrat pentru ceea ce măsoară. Iată câteva exemple:
- dacă măsurăm frecvența, măsurăm numărul de cicluri pe secundă a ceva.
- dacă măsurăm presiunea, măsurăm forța aplicată pe o unitate de suprafață.
- dacă măsurăm temperatura, măsurăm nivelul de energie cinetică al unor particule.
- dacă măsurăm lungimea, măsurăm distanța dintre două puncte (folosim un obiect de o anumită dimensiune ori folosim o constantă a naturii, precum c).
Dar atunci când spunem că măsurăm timpul, ce măsurăm în fapt?
Spunem că măsurăm „durata unui eveniment”, dar explicația este în evident nemulțumitoare, pentru că, spre deosebire de celelalte tipuri de măsurători, nu punem intrumentul de măsură (ceasul) în nicio relație cu cantitatea măsurată. Sigur, de vreme ce nu există timp, nici nu am avea cu ce să punem în relație un instrument.
Ceasul, în fapt, este un dispozitiv care se bazează pe mișcări regulate, pe care le numărăm și despre care spunem că reprezintă „timpul”. Când studiem timpul, în fapt, studiem un instrument, ceasul, care înregistrează operații ciclice.
Ceasurile nu măsoară de fapt timpul. Am scris asta de mai multe ori greșit. În schimb numim „timp” ceea ce indică ceasul. Și asta e posibil doar pentru noi, oamenii, care avem conceptul de „timp”.
Cum am ajuns să credem că ceasurile măsoară timpul?
În fapt, omul măsoară timpul. Este o concluzie care mi se pare inevitabilă. Ceasul este o extensie a simțului timpului, pe care-l folosim pentru a perfecționa mecanismul nostru biologic și pentru a uniformiza, la nivel social, senzația de evoluție a lucrurilor (ce numim „trecerea timpului”).
Prin urmare, pornind de la experiență pur subiectivă, care ne permite să stabilim simultaneități și succesiuni între evenimente și să comparăm cantitativ durate ale unor evenimente/ procese, am ajuns să obiectivăm acest simț, să credem că timpul este ceva ce există în natură, o entitate independentă, care există și dacă dispărem noi, cei care l-am creat prin dezvoltarea evolutivă a mecanismului biologic specific.
Dar timpul nu există, așa cum nu există culorile, care sunt doar interpretări specifice omului ale unor radiații electromagnetice de anumită frecvență. Spre deosebire de culori însă, care au la bază o entitate observabilă și măsurabilă (fotonii), timpul nu are nicio sursă externă la bază.
Așadar, culoarea roșie nu există în natură, dar fotonii care o generează în creierul uman există, pe când timpul este doar un concept uman, care are la bază capacitatea biologică de a stabili succesiuni între evenimentele observate prin simțuri și de a evalua apropierea dintre aceste evenimente.
În toată evoluția noastră doar foarte recent a devenit important să stabilim diferențe infime între evenimente. Îmi imaginez, de exemplu, că atunci când Decebal stabilea o întâlnire cu căpeteniile sale nu spunea: „Ne vedem la ora 11:15”. O evaluare aproximativă a situării în ciclul de rotire în jurul propriei axe a planetei era suficientă. Pe lângă simțul timpului, erau și elemente care țin de ciclul naturii care indicau unde ne aflăm: dimineață, prânz, seară, noapte - indicate de evoluția luminii solare și a Soarelui pe cer.
Acest mecanism intern, „simțul timpului”, este ușor influențat de alte experiențe. De pildă, atunci când ne plictisim ori când avem o experiență neplăcută, senzația este că timpul trece greu. Pe când atunci când suntem încântați de ce facem ori suntem concentrați asupra unui subiect (cum ar fi scrierea unui articol despre timp 😀), evaluăm diferit durata.
Concluzia este că simțul timpului funcționează relativ omogen în condiții relativ similare. Nu este ca un ceas atomic (care și el este influențat, la rândul lui, de proprietățile spațiului sau alți factori externi care-l pot perturba).
Un ceas ne ajută să cădem de acord asupra trecerii, indiferent de modul în care experimentăm timpul, diferiți exponenți ai speciei umane.
Cred că a devenit evident că fără o minte care să perceapă trecerea, care să facă diferența dintre „acum” și „mai încolo” este absurd să vorbim despre timp.
Fără o minte care să observe că două lucruri au loc în același timp, conceptul de simultaneitate nu are sens.
Inevitabil, fizica este un amestec de observație obiectivă a unor fenomene externe și concepte și mecanisme biologice pur umane, care nu au nimic de-a face cu lumea externă în sine.
Extraterestrul și ceasul
Ce ar înțelege o ființă extraterestră care nu a dezvoltat simțul timpului și conceptul de timp, observând un ceas?
Singurul lucru pe care l-ar observa ar fi mișcarea unor limbi în cerc (sau schimbarea unor numere pe un afișaj electronic). Dar, cum spuneam, conceptul de timp nu este implicit obiectului numit „ceas”.
Fără să ai conceptul de timp, care are la bază un mecanism biologic pe care-l numim „simț al timpului”, nu poți înțelege ce face ceasul. În orice caz, nu poți înțelege așa cum înțelege un om.
Dacă te uiți la un ceas, observi, de pildă, schimbarea afișajului (01:01 - 01:02 - 01:03 șamd), dar doar un creier care dispune de simțul timpului înțelege asta ca „timp”, pentru că este nevoie de o ființă care să integreze aceste informații succesive și să le transforme (să le asocieze cu) într-o experiență internă.
Dar dacă ritmul afișării de numere nu corespunde așteptărilor noastre, atunci nu mai știm că este vorba despre timp. De exemplu, ceasul pe care-l observăm s-ar putea modifica la 30s (01:01, apoi, după 30s, afișează 01:02). Ne-am putea gândi că ori numărătoarea are altă bază decât cea la care ne-am gândit ori ne-am putea gândi că poate ceasul afișează altceva (de exemplu, modificarea presiunii ori a unei alte cantități măsurate). Am scris acest paragraf pentru a argumenta suplimentar ideea că relația dintre un ceas și ceea ce numim „timp” nu are sens fără un observator uman, că omul este cel care măsoară timpul, nu ceasul.
Timpul fizicianului...
Einstein, de pildă, încercând să facă timpul ceva complet obiectiv, l-a delimitat de experiența subiectivă, spunând că „există doar un timp psihologic, diferit de cel al fizicianului”. Dar în mod evident nu poate fi vorba despre așa ceva, dat fiind faptul că „timpul fizicianului” este stric și în mod inevitabil legat de „timpul psihologic”. În esență, este vorba despre același „timp”, măsurat diferit, dar care, în mod fundamental, se referă la „simțul timpului”, la mecanismul biologic specific omului.
Nu există timp al fizicianului fără un observator uman, care să aibă simțului timpului și care să fi dezvoltat conceptul de timp. Ce ar fi putut să spună Einstein este că timpul fizicianului folosește această extensie numită „ceas”, care are un mecanism mai „obiectiv” de a măsura trecerea decât „ceasul intern” biologic. Dar un concept al timpului care să fie independent de om nu există.
În fapt, cum tot spun, nu există „timp” în natură. Nu avem niciun motiv serios să credem asta și nicio dovadă în favoarea existenței timpului.
→ Pentru o analiză extinsă a conceptului de timp și pentru o demonstrație mai elaborată a opiniei mele că timpul nu există în natură, puteți citi capitolul 8 (Este timpul o componentă a naturii?) din cartea mea, Călătorie la granițele gândirii, care poate fi lecturată integral aici.
→ Pentru o lectură a tuturor articolelor în care vorbesc despre conceptul de timp, aici, pe site, și care merg dincolo de ce am scris în carte, dă clic pe tag-ul de mai jos: timpul-nu-există.
