Care este boala cu cea mai mare frecvenţă la nivel mondial? Probabil că vă gândiţi la infecţie. Sau la bolile cardiovasculare ori la cancer sau SIDA. De fapt este guturaiul! Care este boala ce ocupă locul doi în acest clasament? Caria.
Fără îndoială cariile sunt neplăcute şi pot cauza dureri. În plus afecţiunile cavităţii bucale facilitează intrarea bacteriilor în sânge şi producerea de boli respiratorii sau cardiace. Din fericire însă cariile pot fi prevenite. Igiena orală adecvată şi reducerea aportului de dulciuri sunt factorii esenţiali, dar dinţii pot fi întăriţi şi prin intervenţii chimice. Evident ne referim aici la fluor.
Smalţul dinţilor este compus în principal din hidroxiapatită, o substanţă uşor de atacat de către acizi. Bacteriile ce se găsesc în mod natural în gură, în special streptococcus mutans, se hrănesc cu zaharuri pe care le transformă în acizi şi drept urmare apar cariile. Dacă dieta include fluor sau acesta este aplicat local pe dinţi, atunci el intră în structura dinţilor formând o substanţă mult mai rezistentă la acizi denumită fluorapatita. În ciuda părerilor populare, studiile indică că fluorul are în principal un efect local ce se manifestă numai după apariţia dinţilor. Fluorul are totodată şi un efect secundar. El poate să interacţioneze cu enzimele, precum cele folosite de bacterii pentru a transforma zaharurile în acizi. Iar deoarece caria este o problemă universală s-ar părea că o simplă metodă de prevenţie precum adăugarea unei cantităţi mici de fluor în apa potabilă ar fi o soluţie binevenită.
Foarte mulţi experţi din sănătatea publică susţin că fluorizarea apei a fost una dintre cele mai sigure şi mai eficiente măsuri luate vreodată în favoarea sănătăţii populaţiei. Există însă şi persoane care afirmă că fluorizarea este o metodă nechibzuită, ineficientă şi riscantă, ce a fost implementată numai fiindcă guvernul, industria şi armata SUA au colaborat în secret cu autorităţile din sănătatea publică pentru a transforma un produs secundar toxic din industria fertilizatorilor într-un mijloc de prevenţie al cariilor. De ce? Pentru ca să poată fi adăugat la apa potabilă! Mai mult, toţi aceştia au uneltit în scopul de a ascunde informaţiile legate de riscurile fluorizării şi au încercat să submineze cariera oamenilor de ştiinţă care apărau punctul de vedere opus. Controversa nu este o noutate în ştiinţă, dar rareori ne-a fost dat să vedem o chestiune care să genereze atât de mult „venin” verbal şi o denaturare atât de flagrantă a literaturii ştiinţifice privind fluorizarea surselor publice de apă. Iar observaţia este valabilă pentru ambele tabere!
Să începem cu un pic de istorie. În anul 1901 Frederick McKay deschide un cabinet stomatologic în Colorado Springs, Colorado şi ajunge foarte repede să constate că mulţi dintre pacienţii săi aveau dinţii pătaţi sau marmoraţi, o afecţiune cunoscută acum sub numele de fluoroză. McKay a fost surprins să descopere că cei cu dinţi inestetici aveau cele mai puţine carii. Cauza s-a dovedit a fi conţinutul mare de fluor în apa potabilă din Colorado Springs. Observaţia lui McKay a dus la compararea sănătăţii dinţilor în comunităţile cu concentraţii diferite de fluor în apă. La o concentraţie naturală de fluor mai mare de 1 parte la un milion (ppm) incidenţa cariilor se reducea la cca. 50 – 65%. Iar la această concentraţie doar 10% dintre copii prezentau semne foarte slabe ale fluorozei. Drept urmare Organizaţia Mondială a Sănătăţii a început să recomande suplimentarea apei cu fluor acolo unde concentraţia era scăzută.
În 1945 Grand Rapids, Michigan a devenit primul oraş din lume care şi-a ajustat concentraţia de fluor din apa potabilă la valoarea de 1 ppm, urmat în acelaşi an de Brantford, Ontario. Brantford a făcut parte şi din primul studiu epidemiologic asupra fluorului. Pentru a se stabili frecvenţa cariilor în anii 1948 şi 1959 se făceau comparaţii cu Sarnia, ce avea o concentraţie foarte mică de fluor în apă, şi cu Stratford, cu o concentraţie de 1,6 ppm. În Sarnia exista o incidenţă ridicată a cariilor, atât în anul 1948, cât şi în anul 1959 90% dintre copiii cu vârsta cuprinsă între 9 şi 11 ani având carii, în timp ce în Stratford procentul era de numai 50% dintre copii. Între anii 1948 şi 1959 frecvenţa cariilor a scăzut de la 90% la 50% în Brantford. Drept rezultat Sarnia a introdus fluorizarea apei. Azi, cel puţin în America de Nord, fluorizarea este o metodă larg răspândită. Asociaţia Americană a Stomatologilor pledează cu convingere în favoarea fluorizării apei şi estimează că fiecare dolar cheltuit pentru fluorizare economiseşte cca. 50 de dolari necesari în viitor pentru tratarea dinţilor.
Fluorizarea a creat de la bun început controversă. Oponenţii susţineau că în apa potabilă se adaugă „otravă de şobolani” şi că autorităţile nu au niciun drept să stabilească tipul de apă pe care populaţia trebuie să-l bea. Emoţiile s-au amplificat, iar neîncrederea a înflorit. În martie 1944 autorităţile din zona Newburgh, New York au anunţat că apa potabilă din oraş va fi fluorizată. În ziua în care era programată aplicarea acestei măsuri autorităţile locale de sănătate publică au fost surprinse să primească de la populaţie o serie de plângeri în care se vorbea despre cratiţe decolorate, probleme digestive ori proteze dentare crăpate. Dar de fapt încă nu se făcuse nicio modificare a apei, căci echipamentul pentru fluorizare nu fusese gata la timp! Dar imaginaţia colectivă a început să funcţioneze, căci se pare că dacă te aştepţi la anumite simptome le poţi manifesta.
Fluorizarea apei reduce incidenţa cariilor. Dar scara la care se întâmplă acest proces este însă discutabilă. În ultimii ani prezenţa pe piaţă a pastei de dinţi şi a apei de gură cu fluor, precum şi a suplimentelor alimentare a diminuat efectele atribuite apei fluorizate în zonele bogate. Comunităţile sărace sunt însă cele care au cel mai mult de beneficiat de pe urma fluorizării apei. Dar cu ce risc? La urma urmei criticii au dreptate atunci când se referă la fluor drept „otravă pentru şobolani”. Ar trebui să ne facem griji? Să fie oamenii doar nişte şobolani gigantici? Nu, cu mici excepţii. Chestiunea siguranţei fluorizării merită însă analizată.
Fluorul poate fi toxic, nu există nicio îndoială în acest sens. Aşa cum oponenţii fluorizării apei ne reamintesc în mod constant fluorul a fost într-adevăr folosit pentru a otrăvi şobolanii. Dar acest lucru nu are nicio legătură cu faptul că trebuie sau nu adăugat în apa potabilă pentru a optimiza sănătatea dentară. Toxicitatea este întotdeauna o chestiune de dozare! O bucăţică mică de fluorură de sodiu pură va ucide un şobolan, dar acesta va trebui să bea cca. 100 l de apă potabilă fluorizată pentru a suferi acelaşi destin fatal, dacă apă are concentraţia normală de fluor de 1 ppm. Şi în plus ar trebui să nu urineze! Etichetarea unei substanţe drept „otrăvitoare” fără a preciza doza este un act ilogic şi iresponsabil. La urma urmei folosim „otrăvuri” tot timpul. Clorul utilizat în purificarea apei poate fi folosit şi drept armă chimică. Morfina este un antianalgezic excelent, dar o doză puţin mai mare decât cea necesară pentru ameliorarea durerii poate adormi pacientul şi nu este nevoie de mult mai mult pentru a-l adormi pe vecie. O doză mare de aspirină poate fi fatală, la fel ca şi o supradoză de sare de masă, supliment pe bază de fier ori pastă de dinţi cu fluor. Teoretic o persoană ar putea înghiţi o doză letală de pastă de dinţi cu fluor, deşi i-ar fi foarte greu să facă aşa ceva fără să vomite. Toate acestea însă nu au nimic de-a face cu adăugarea fluorului în apă sau în pasta de dinţi.
La fel de irelevant este şi faptul că fluorul este folosit pentru a îmbogăţi uraniul în armele nucleare sau pentru a prepara gazul toxic Sarin ori a izola aluminiul dintr-un minereu. Iar argumentul folosit contra fluorizării cum că CIA ar fi încercat să studieze dinitrofluoridul, un derivat al acidului acetic, ca fiind o substanţă cu potenţial în controlul minţii este complet absurd. Mişcării anti-fluorizare îi place să scoată în evidenţă faptul că acidul hidrofluorosilic, substanţa chimică folosită în mod obişnuit pentru fluorizarea apei potabile, este un deşeu din industria fertilizatorilor. Ceea ce este adevărat, dar ce-i cu asta? Transformarea unui deşeu industrial într-o substanţă folositoare în loc de eliminarea acestuia este un lucru de dorit. Toate aceste argumente sunt la fel de găunoase ca şi cel al senatorului Joe McCarthy care spunea în anii ‘50 că fluorizarea este o conspiraţie comunistă pusă la cale pentru a otrăvi America, ori afirmaţia altora cum că ar fi fost o manevră abilă a industriei zahărului în scopul de a creşte vânzările de dulciuri fără a afecta dinţii copiilor. Mişcarea anti-fluorizare îşi face singură deservicii cu aceste argumente irelevante, precum şi prin apelul excesiv la teamă. Adevărul este că există motive mult mai legitime pentru a analiza mai scrupulos această problemă.
Afirmaţiile majore aduse împotriva fluorizării apei sunt: creşte riscul de fracturi osoase şi de cancer osos, poate interacţiona cu funcţia tiroidei, precum şi cu alte sisteme biologice, poate expune populaţia la contaminarea cu produşi proprii producţiei de acid hidrofluorosilicic şi poate cauza fluoroza dentară. Doar ultimul dintre argumente este justificat. Stomatologii raportează într-adevăr mai des prezenţa petelor caracteristice fluorozei dentare în zonele în care fluorul este adăugat în apă. Chiar dacă este doar o problemă estetică, ea este cu siguranţă o problemă. De ce apare? Ca urmare a utilizării pe scară largă a pastei de dinţi şi a apei de gură cu fluor, precum şi a alimentelor şi băuturilor fabricate cu apă fluorizată anumite segmente ale populaţiei sunt expuse la o concentraţie de fluor peste nivelul optim. În acelaşi timp datorită acestor surse de fluor, precum şi mulţumită îngrijirii timpurii şi mai bune a dinţilor s-au diminuat considerabil diferenţele între frecvenţa cariilor în zonele cu apă fluorizată şi nefluorizată. Chiar dacă aceste statistici sunt greu de confirmat frecvenţa actuală a cariilor în Vancouver, care nu a avut niciodată apă fluorizată, pare să fie la fel cu cea din Toronto, care foloseşte apă fluorizată de mai bine de 30 de ani.
Restul argumentelor ridicate împotriva fluorizării sunt mult mai vagi. În timp ce studiile de laborator şi anumite experimente pe animale sugerează că fluorul poate cauza cancer, investigaţiile epidemiologice extinse realizate în comunităţile cu apă fluorizată şi nefluorizată nu au arătat nicio diferenţă în frecvenţa cancerului, cu excepţia posibilităţii apariţiei unei forme rare de cancer osos la băieţi. Aşa cum este de aşteptat fluorul intră la fel de bine în oase ca şi în dinţi, dar anumite studii arată că în mod surprinzător în ultimul caz fluorul poate duce la slăbirea oaselor. Din nou, studiile epidemiologice au arătat că deşi există un risc mai mare de fracturi, acesta este unul foarte mic. Fluorul reacţionează cu enzimele, fiindcă acesta este la urma urmei modul prin care controlează bacteriile din cavitatea bucală. De aceea teoretic poate avea un efect negativ asupra diferitelor funcţii ale corpului. Dar teoria nu este totuna cu realitatea. Aşa cum nu uită să sublinieze oponenţii fluorizării, acidul hidrofluorosilicic poate fi contaminat cu urme de plumb, arsenic şi radiu fiecare dintre aceste substanţe fiind periculoase. Dar cantitatea care ajunge în apa potabilă din această sursă este mai mică decât ceea ce este prezent în mod natural în multe sisteme acvatice. Este interesant de observat şi faptul că ceaiul reprezintă o sursă mult mai bogată de fluor decât apa fluorizată, dar cu toate acestea nu au fost depistate niciun fel de efecte adverse legate de consumul de ceai.
Chestiunea fluorizării „a luat foc” în mai 2006 atunci când National Research Council din SUA a publicat un raport intitulat „Fluorul în apa potabilă: Un studiu ştiinţific al standardelor Agenţiei de Protecţie a Mediului (EPA)”. Presa s-a ocupat intens de acest subiect, iar majoritatea articolelor publicate au prezentat în mod corect recomandarea studiului de a diminua valoarea de 4 ppm pentru concentraţia maximă a fluorului în apa potabilă. Apoi însă jurnaliştii au interpretat acest fapt drept o chemare la luptă pentru siguranţa fluorizării apei. O schimbare importantă de perspectivă! Să analizăm însă ce formula cu adevărat acest raport şi concluziile ce pot fi trase.
În anul 1986 pe baza datelor existente atunci Environmental Protection Agency (EPA) stabilea o concentraţie de 4 ppm pentru nivelul maxim de fluor în apă. Această valoare se baza pe faptul că o concentraţie mai mare ducea la slăbirea smalţului dinţilor. Nu exista nicio sugestie cum că nivelul de 4 ppm ar fi fost asociat cu vreun risc. Cel puţin nu din partea EPA. Grupul anti-fluorizare avea însă alte păreri. Oponenţii susţineau că fluorul din apă reprezintă un risc pentru afecţiunile musco-scheletale, neuronale şi endocrine şi că ar putea cauza cancer. De la stabilirea valorii maxime de 4 ppm în anul 1986 au apărut numeroase studii ce au analizat toate aspectele fluorizării apei şi de aceea EPA a decis că a sosit vremea să reanalizeze situaţia pentru a stabili dacă această valoare mai este sau nu valabilă.
După examinarea celor mai recente studii toxicologice, epidemiologice şi clinice experţii au concluzionat că fluorida dentară severă poate apărea la copii chiar şi la o concentraţie de 4 ppm în apă, iar consumul de apă cu acest nivel de fluorizare poate duce la slăbirea oaselor şi creşterea riscului de fracturi. Pe baza acestor evidenţe comisia de experţi a recomandat reducerea concentraţiei maxime de 4 ppm. Iar acum urmează punctul important. Atunci când se adaugă fluor în apa potabilă cu scopul de a preveni cariile concentraţia finală este cuprinsă între 0,7 şi 1,2 ppm. Adică foarte departe de 4 ppm! Şi atunci unde este riscul asociat cu apa potabilă cu o concentraţie de 4 ppm de fluor? Un procent de 0,5% din populaţia nord-americană bea apă cu o concentraţie naturală de fluor de 4 ppm sau mai mult. Deci această concentraţie naturală de fluor în apă reprezintă o problemă potenţială, dar raportul NRC nu vorbeşte despre niciun risc pentru o concentraţie de 1 ppm de fluor în apa potabilă. Iar experţii NRC au analizat toate aspectele, inclusiv tulburările hormonale şi cancerul. Nu au găsit niciun fel de efecte negative asupra sănătăţii în afară de slăbirea smalţului dinţilor şi o uşoară slăbire a oaselor, chiar şi la o concentraţie de 4 ppm! Şi în mod clar nu a fost formulată nicio recomandare privind reducerea fluorizării sub 1 ppm. Desigur, nu putem exclude faptul că anumite studii din viitor nu vor ridica alte probleme legate de fluorizare, dar interpretarea raportului NRC cum că fluorul în apă la o concentraţie de 1 ppm reprezintă un risc este complet eronată.
Ce concluzii se pot trage? Fluorizarea apei nu cauzează probleme serioase de sănătate, dar studiile recente sugerează că beneficiile fluorului sunt mai mult locale şi de aceea putem să punem sub semnul întrebării concentraţia necesară de fluor în apa potabilă. S-ar putea ca pastele de dinţi cu fluor, tratamentele cu fluor realizate de stomatologi şi prezenţa fluorului în alimente şi băuturi să facă o mare parte din treabă, astfel încât să nu mai fie nevoie de o concentraţie de 1 ppm. Desigur, s-ar putea ca acest scenariu să nu fie adecvat pentru comunităţile sărace. Oricum beneficiile fluorului depăşesc riscurile asociate. Iar decizia de a fluoriza sau nu apa trebuie luată în funcţie de avansul ştiinţei, iar nu pe baza proprietăţii fluorului de a fi „otravă pentru şobolani”. La urma urmei medicamentul Coumadin ce “subţiază sângele” şi salvează anual mii de vieţi a fost folosit iniţial pentru a extermina şobolani! Căci într-adevăr numai doza face otrava.
Traducere de Brânduşa Băcilă după The Fluoride Controversy, cu acordul editorului
