Pentru a echilibra efectul încălzirii produs de o dublare a emisiilor de dioxid de carbon, ar trebui să pompăm până la 5 milioane de tone de dioxid de sulf pe an în stratosferă. Care ar fi costurile şi riscurile asociate unei asemenea întreprinderi?
Geoingineria şi schimbările climatice (1)
Preţul operaţiunilor
Potrivit lui Justin McClellan de la centrul Aurora pentru Ştiinţele Zborului din Cambridge, Massachusetts, a cărui echipă a evaluat mai multe modalităţi de a elibera sulfaţii în atmosferă, aceasta ar costa aproximativ 10 miliarde dolari pe an. Comparativ cu costurile uimitoare şi consecinţele încălzirii globale, aceasta este o investiţie extrem de profitabilă. Doar creşterea nivelului mării poate înghiţi oraşe şi terenuri agricole în valoare de mai multe trilioane de dolari.
Din păcate, sprayurile noastre pe bază de sulf de-abia pot încetini înaintarea apei mărilor. Picăturile de sulf nu persistă în regiunile polare atât de mult timp ca la tropice, făcându-le mai puţin eficiente pentru răcirea în zonele polare. Deci, chiar dacă injectarea de aerosoli ar duce temperatura medie globală înapoi la nivelul din 1800, polii nu ar fi la fel de reci pe cât erau, iar calotele glaciare ar continua să se topească. Acest lucru ar putea să nu fie suficient pentru a evita catastrofe cum ar fi prăbuşirea calotei polare a Antarcticii de Vest, fenomen care ar ridica nivelul mării cu mai mult de 3 metri.
Nu este clar dacă un alt tip de reflector, cum ar fi particulele metalice solide sau baloanele mici, strălucitoare, ar fi mai bun. Pomparea unui gaz este cu mult mai simplă şi mai ieftină, deci cele mai multe studii s-au concentrat pe sulfaţi.
În timp ce câmpiile şi oraşele de coastă se îneacă, restul planetei s-ar putea usca. Cu orice tip de parasolar, mai puţină lumină solară va ajunge la suprafaţa mării, reducând evaporarea. Până în prezent, efectul poluării cu sulf a fost compensat de încălzire, care creşte evaporarea. Dar dacă am reduce temperatura în acest fel până la nivelul preindustrial, ar exista un declin dramatic în precipitaţii. Acest fenomen ar putea fi evitat printr-o reducere mai scăzută a temperaturii, doar că banchizele de gheaţă s-ar topi mai repede.
Umbrelele de soare ar putea avea, de asemenea, efecte dezastruoase regionale, după cum prezintă modelele climatice. În cazul în care acestea ar genera perturbarea musonilor, ar putea conduce în consecinţă la foametea permanentă a miliarde de oameni. "Sau să presupunem că ai schimbat tiparele de circulaţie care alimentează cu umiditate jungla amazoniană," spune Tim Palmer de la Universitatea din Oxford. "Ai putea transforma Amazonul în deşert."
În 2010, Myles Allen, de la Universitatea din Oxford şi colegii săi examinau efectul unei cantităţi variabile de protecţie solară în stratosferă, cu ajutorul unui model climatic detaliat. Ei au descoperit că nu există nicio soluţie care funcţionează pentru toată lumea. O cantitate de aerosoli, care ar duce China aproape de temperatura şi precipitaţiile confortabile din perioada preindustrială, ar putea răci India mult prea mult.
Sau ar putea fi invers. Modelele climatice sunt în acord în mod destul de clar cu privire la efectele globale ale sistemelor de tip umbrelă de soare (parasolar), dar produc modele diferite ale schimbărilor climatice regionale.
Acest lucru s-ar putea întâmpla din cauza ipotezelor şi valorilor diferite folosite în diferite studii. Sau poate fi datorat limitărilor modelelor climatice existente. Cu cât acestea se îmbunătăţesc, proiecţiile lor regionale ar putea începe să fie în acord una cu cealaltă, ceea ce ne-ar oferi un anumit grad de încredere în ele.
Unii dintre factorii care afectează climatele regionale sunt totuşi în mod inerent imprevizibile. Cât de mult din pădurile tropicale vor fi încă în picioare în următorii 100 de ani? Cât de mult vor scădea emisiile, în cazul în care acest lucru chiar se va întâmpla? Cum vor răspunde ecosistemele? Ca urmare, nu putem fi 100 la sută siguri că orice proiect va avea rezultatul dorit.
Acest lucru face ca orice sistem de răcire tip umbrelă să fie extrem de riscant. În cazul în care s-ar dovedi a avea unele consecinţe teribile şi am opri brusc împrăştierea de sulfaţi sau albirea norilor, planeta s-ar încălzi foarte rapid în următorii câţiva ani. O astfel de tranziţie bruscă ar fi chiar mai dăunătoare decât o încălzire treptată la acelaşi nivel, oferind un timp foarte scurt oamenilor şi animalelor sălbatice pentru a se adapta. "Astfel ar creşte riscurile", spune Lenton. Iar dacă vom alege sulfaţii, am putea avea nevoie de un alt tip de geoinginerie, cum ar fi însămânţarea norilor Cirrus pentru răcirea polilor (vezi partea a treia a seriei), astfel prescriind nu doar unul, ci două medicamente periculoase pentru planetă.
Deci, în loc de a încerca să blocăm lumina solară, poate că ar trebui să ajungem la cauza reală a problemei şi să eliminăm în mod activ dioxidul de carbon din aer. Acest gaz concentrat ar putea fi apoi pompat în rezervoare subterane, cum ar fi depozite goale de gaz şi petrol. Dar nimeni nu a inventat o metodă eficientă de a face acest lucru. "Problema este că noi încercăm să captăm un gaz foarte diluat, metodă care este inerent costisitoare în comparaţie cu captarea de la o sursă concentrată care funcţionează ca o staţie de energie", spune Lenton.
Cu tehnologia existentă, nu există nicio perspectivă realistă de colectare a tuturor emisiilor de dioxid de carbon suplimentare pe care le adăugam în atmosferă, într-un timp suficient de scurt pentru a preveni viitoare schimbări climatice. Chiar şi un efort industrial pe o scară largă ar putea dura secole, iar cu cât emisiile de dioxid de carbon vor continua să crească, cu atât mai mare va fi provocarea.
În loc de a acoperi planeta cu maşini devoratoare de dioxid de carbon, ce ziceţi de accelerarea reacţiei dioxidului de carbon cu rocile care conţin silicaţi? De-a lungul a milioane de ani, acest proces, numit dezagregare fizică, absoarbe cantităţi mari de dioxid de carbon, care este în cele din urmă restituit atmosferei de către vulcani. Dar, pentru a face faţă unui singur an de emisii, am avea nevoie să pisăm cel puţin 7 kilometri cubi de rocă şi să-l răspândim într-un strat atât de subţire că ar acoperi mai multe procente din suprafaţa de uscat a Pământului. Deci nici acest proces nu ne poate salva.
Ce putem spune despre modificarea utilizării terenurilor şi a agriculturii pentru a capta mai mult carbon? Plantarea pădurilor rămâne un lucru bun, deşi geografia limitează potenţialul său la aproximativ 0,5 waţi şi tot acest carbon ar putea ajunge înapoi în atmosferă în cazul în care pădurile mor sau ard din cauza încălzirii planetare.
Geoingineria şi schimbările climatice (3)
Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului Can geoengineering avert climate chaos?, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Alexandru Hutupanu
