În cursurile mele de scriere și retorică, studenții au multe opinii despre cât de „inteligentă” este IA: cât de bine poate evalua, analiza, interpreta și comunica informații.
Dar când întreb dacă inteligența artificială poate „gândi”, văd adesea o mare de fețe nedumerite. Ce înseamnă „a gândi” și în ce măsură este același lucru cu „inteligența”?
Am putea trata cele două concepte ca fiind mai mult sau mai puțin sinonime, dar filozofii au subliniat diferențele de nuanță de-a lungul mileniilor.
Filosofii greci nu cunoșteau tehnologia secolului XXI, dar ideile lor despre intelect și gândire ne pot ajuta să înțelegem ce este în joc astăzi în cazul IA.
Linia de separare
Deși cuvintele englezești „intellect” (intelect) și „thinking” (gândire) nu au corespondente directe în greaca veche, analiza textelor antice oferă comparații utile.
În „Republica”, de exemplu, Platon folosește analogia unei „linii de separare” care delimitează formele superioare de înțelegere de cele inferioare.
Platon, care a predat în secolul al IV-lea î.e.n., susținea că fiecare persoană are o capacitate intuitivă de a recunoaște adevărul. El a numit aceasta cea mai înaltă formă de înțelegere: „noesis”.
Noesis permite o percepție dincolo de rațiune, credință sau percepția senzorială. Este o formă de „a ști” ceva, dar, în viziunea lui Platon, este și o proprietate a sufletului.
Un nivel mai jos, dar încă deasupra „liniei de separare”, se află „dianoia” – rațiunea, care se bazează pe argumentare.
Sub linie, formele inferioare de înțelegere sunt „pistis” – credința – și „eikasia” – imaginația.
Pistis este credința influențată de experiență și percepția senzorială: un tip de informație pe care cineva o poate examina critic și rațional.
Eikasia, în schimb, este definită de Platon ca opinie nefondată, bazată pe percepții false.
În ierarhia capacităților mentale a lui Platon, înțelegerea directă, intuitivă se află în vârf, iar percepția fizică de moment, la bază.
Vârful ierarhiei duce către cunoaștere adevărată și absolută, în timp ce baza favorizează impresii și credințe false.
Însă intuiția, potrivit lui Platon, face parte din suflet și este întrupată în forma umană. Perceperea realității transcende corpul, dar are totuși nevoie de el.
Așadar, deși Platon nu face o distincție clară între „inteligență” și „gândire”, se poate susține că distincțiile sale ne ajută să reflectăm asupra IA.
Fără să fie întrupată, IA poate că nu „gândește” și nu „înțelege” așa cum o fac oamenii. Eikasia – forma cea mai joasă de înțelegere, bazată pe percepții false – seamănă cu „halucinațiile” frecvente ale IA, când inventează informații care par plauzibile, dar sunt de fapt greșite.
Gândirea întrupată
Aristotel, discipolul lui Platon, aduce mai multă lumină asupra inteligenței și gândirii.
În „Despre suflet”, Aristotel distinge între intelectul „activ” și cel „pasiv”.
Intelectul activ, pe care îl numește „nous”, este imaterial. El dă sens experienței, dar transcende percepția corporală.
Intelectul pasiv este corporal, receptând impresii senzoriale fără a le trece prin rațiune.
Am putea spune că aceste procese active și pasive, puse împreună, alcătuiesc „gândirea”. Astăzi, termenul „inteligență” are o conotație logică pe care calculele IA o pot, teoretic, imita.
Aristotel, însă, ca Platon, sugerează că a „gândi” presupune o formă întrupată și depășește rațiunea pură.
Opiniile lui Aristotel despre retorică arată și ele că deliberarea și judecata cer un corp, trăiri și experiență.
Am putea crede că retorica înseamnă doar persuasiune, dar ea este mai degrabă despre observație: observarea și evaluarea modului în care dovezile, emoțiile și caracterul influențează gândirea și deciziile oamenilor. Faptele contează, dar emoțiile și persoanele ne „mișcă”, și e discutabil dacă IA folosește retorica în acest mod.
În sfârșit, conceptul aristotelic de „phronesis” (înțelepciune practică) oferă o altă perspectivă asupra capacității IA de a gândi. În „Etica nicomahică”, el definește phronesis drept „înțelepciune practică” sau „prudență”. Phronesis presupune experiență de viață care determină nu doar gândirea corectă, ci și modul în care acea gândire se aplică în scopuri bune, adică acțiuni virtuoase.
IA poate analiza seturi mari de date pentru a trage concluzii, dar phronesis merge dincolo de informație și implică înțelepciune și discernământ moral.
Roboți care „gândesc”?
Astăzi, IA capătă multe forme fizice, de la vehicule autonome și roboți umanoizi până la roboți folosiți în medicină sau drone. Dacă inteligența necesită întrupare, așa cum credeau Platon și Aristotel, pare că IA se apropie mai mult ca niciodată de gândirea umană.
Este adevărat că IA are multiple forme, dar acestea nu sunt cu adevărat „trupuri”; ele rulează pe bază de cod, algoritmi și seturi de date. Înțelegerea intuitivă, emoțiile, integritatea și înțelepciunea practică par să necesite o formă întrupată, perisabilă, mișcată de experiență.
Poate ar trebui să întrebăm chiar IA. Și așa am și făcut. Când am întrebat ChatGPT „Poți să gândești?”, răspunsul a fost: „Pot să procesez informații, să analizez tipare și să genereze răspunsuri pe baza datelor. Așa că, într-un fel, poate părea că gândesc. Dar nu gândesc ca un om. Nu am conștiință, emoții, intenții sau conștiență. Tot ce fac se bazează pe tipare învățate din cantități uriașe de text și pe un set de reguli și probabilități. Pot să simulez anumite aspecte ale gândirii, dar nu gândesc și nu înțeleg cu adevărat în sensul uman”.
Acest răspuns este în acord cu viziunea lui Platon și a lui Aristotel. Cel puțin pentru moment.
Traducere după Can AI think? de Ryan Leack, profesor la USC Dornsife College of Letters, Arts and Sciences.
