Thapsia garganica este o plantă mediteraneană destul de des întâlnită, care face parte din familia Apiaceae (Umbelliferae), alături de alte plante cunoscute, precum: morcovul (Daucus carota), fenicul (Foeniculum vulgare) şi anasonul (Pimpinella anisum).
În ciuda aspectului sau comun, Thapsia garganica este cunoscută încă din Antichitate ca fiind o plantă toxică pentru animale, fapt pentru care a căpătat şi denumirea de "morcovul morţii".
Toxicitatea sa este atribuită thapsigarginei, componenta activă a plantei, cu structura sesquiterpen-lactonica. Thapsigargina acţionează ca inhibitor necompetitiv al enzimelor SERCA (sarco/endoplasmic reticulum Ca2+ATP-ase), care au în mod normal rolul de a favoriza depozitarea ionilor de Ca2+ în interiorul reticulului endoplasmatic (RE), respectiv sarcoplasmic (RS - în cazul celulelor musculare). Odată blocate aceste enzime, ca urmare a acţiunii thapsigarginei, este împiedicată formarea rezervelor de calciu din RE şi RS, fapt ce declanşează mecanismul compensator de deschidere a canalelor de calciu de la nivelul membranei celulare. Cumulând cele 2 procese (împiedicarea depozitării Ca2+ în RE şi RS şi aport de Ca2+ din exteriorul celulei), rezultatul este creşterea concentraţiei de calciu în citosol, care determină perturbarea proceselor autofagice, acumularea de compuşi toxici şi în final, moarte celulară.
Samuel Denmeade, împreună cu echipa sa de cercetători de la Johns Hopkins University din Baltimore, a încercat mai bine de 10 ani să direcţioneze această proprietate citotoxică a thapsigarginei strict asupra celulelor canceroase, lăsând neatinse celulele sănătoase din organism.
Pentru asta, Denmeade ştia că trebuie să sintetizeze un derivat al thapsigarginei şi să utilizeze o cale metabolică proprie celulei tumorale. Astfel a luat naştere compusul "G-202", prodrog solubil, rezultat prin adăugarea unui lanţ peptidic la molecula thapsigarginei, făcându-l impenetrabil prin membrana celulelor sănătoase, dar penetrabil la întâlnirea enzimei PSMA (prostate-specific membrane antigen) - carboxipeptidaza prezenta la suprafaţa celulelor canceroase prostatice - care "taie" specific compusul G-202, transformându-l în forma sa activă (12-ADT-Asp).
Eficacitatea şi siguranţa utilizării compusul G-202 este deja testată deja pe animale, rezultatele fiind încurajatoare pentru moment. Studii clinice vor viza tratamentul cancerului de prostată, urmând ca în viitor terapii asemănătoare să fie concepute pentru o varietate mai largă de celule canceroase.
Bibliografie:
NewScientist
Articol preluat de pe NoutatiMedicale, cu acordul editorului.
