Stenolemus bituberusPentru majoritatea insectelor, mersul pe plasa unui păianjen şi deranjarea firelor lipicioase ar fi idee foarte proastă. Vibraţiile distincte ale prăzii  agitate servesc doar la atragerea păianjenului şi se termină inevitabil cu muşcarea insectei, ambalarea în pânză şi digerarea sa.

 

 

Dar acest scenariu nu decurge mereu în favoarea păianjenului. Uneori vibraţiile nu provin de la o pradă neajutorată,  ci de la un asasin ce aşteaptă în pânză.

Gândacul asasin (Stenolemus bituberus) este un vânător de păianjeni. Câteodată, pur şi simplu se furişează spre păianjeni pe propriile lor pânze înainte să atace, înfigându-şi colţii în prada sa. Dar are şi o altă tehnică, mai subtilă. Stând pe pânză, trage de fire cu picioarele, mimând frecvenţa unei prăzi ce se zbate. Aceste vibraţii înşelătoare sunt irezistibile pentru păianjen, care astfel se grăbeşte spre propriul deces. Gândacul are practic la dispoziţie o modalitate de a comanda, cerând şi livrarea hranei pentru momentele când nu vrea să iasă din casă pentru o masă.

 

 

 

Annie Wignall şi Philip Taylor de la Macquarie University, Sydney, au descoperit strategia acestui gândac mai devreme în acest an. Pentru a analiza dimensiunile înşelătoriei, ei au colectat câţiva păianjeni din jurul universităţii şi i-au pus la bătaie contra asasinilor.

Ei au comparat vibraţiile pânzei, cât şi modul în care se zvârcoleşte prada (o muscă şi un afide), zgomotul dat de căderea unei frunze şi mişcările unui alt păianjen. În timpul fiecărei întâlniri, ei au filmat acţiunea cu o cameră video de mare viteză şi au înregistrat vibraţiile ce traversau pânza cu ajutorul unui laser.

Păianjenii au răspuns la prezenţa gândacilor în acelaşi fel în care au răspuns la muscă şi la afide, şi la fel de repede. S-au întors întotdeauna în direcţia corectă, şi s-au apropiat de sursa vibraţiilor de cele mai multe ori. Ei aproape au ignorat frunzele şi s-au comportat foarte diferit la semnale de împerechere ale altui păianjen.

Există un motiv întemeiat pentru asta. Wignall şi Taylor au descoperit şi că gândacii produc un tip specific de vibraţii. Ele sunt scurte, înalte şi relativ slabe, comparativ cu cele produse de prada ce îşi mişcă corpul sau picioarele.

Aceste vibraţii sunt foarte diferite faţă de cele produse de diverse resturi sau fragmente care cad pe sol, deoarece nu au asociată şi o undă de impact. Se aseamănă mai mult cu semnalele de împerechere ale masculilor, dar le lipseşte un element crucial – un set de vibraţii repetate distincte – care le permite păianjenilor să detecteze avansurile propriilor peţitori.

În schimb, Wignall şi Taylor au descoperit că vibraţiile gândacilor se aseamănă cel mai bine cu cele ale prăzii ce se zbate încet. Gândacul asasin este un generalist. El nu mimează luptele unei victime specifice, şi nici nu are nevoie să imite gama completă de vibraţii ale prăzii. Tot ce trebuie să facă este să vibreze pânza în intervalul de caracteristici pe care păianjenul l-ar recunoaşte ca “potenţială masă”. Păianjenul probabil simte prezenţa prăzii obosite care nu poate face faţă unei lupte.

Gândacii nu mimează niciodată impactul puternic al unei insecte ce se loveşte de plasă sau zbaterile iniţiale pe care aceasta le face când încearcă să se elibereze. Asta este probabil o idee bună. Când păianjenul simte vibraţii puternice, de obicei se năpusteşte asupra prăzii repede şi fără pauză; gândacii, cu toate acestea, niciodată nu incită la atacuri aşa de rapide. Acesta este un lucru bun; păianjenii sunt o pradă periculoasă şi câteodată sunt destul de rapizi să lanseze un contraatac, omorându-şi aşa-zişii asasini. Prin evitarea acestui fel de atacuri rapide pe care păianjenii le păstrează pentru prada mai puternică, asasinii ar putea minimiza şansele de a deveni ei înşişi o masă.

 

 

Articol tradus de Silvia Borlea de pe blogul NotExactlyRocketScience.

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.