Imaginea de mai sus amintește de acele fotografii 3D care necesită ochelari fragili din hârtie, cu lentile roșii și cian, pentru a fi vizualizate corect. În realitate, ceea ce vedem în această fotografie este o stea supergigantă roșie aflată în apropierea „sfârșitului vieții”, care expulzează un nor de gaz și praf. Astfel de nebuloase sunt obișnuite în jurul stelelor supergigante; totuși, acest nor în particular ridică un mister neașteptat și considerabil pentru astronomi.
Este cel mai mare nor de material expulzat descoperit vreodată în jurul unei stele supergigantice, având un diametru uriaș de 1,4 ani-lumină.
Astronomii au studiat această stea, Stephenson 2 DFK 52, cu ajutorul rețelei Atacama Large Millimeter/submillimeter Array (ALMA), în timp ce analizau și alte supergigante din apropiere.
DFK 52 este destul de asemănătoare cu Betelgeuse, o altă supergigantă roșie faimoasă, așa că astronomii se așteptau să vadă un nor similar în jurul său. Totuși, dacă DFK 52 ar fi la fel de aproape de noi precum este Betelgeuse, coconul care o înconjoară ar apărea pe cer de o lățime echivalentă cu o treime din diametrul unei luni pline.
Aceste noi observații efectuate cu ajuturul ALMA permit astronomilor să măsoare cât material înconjoară steaua și cât de rapid se deplasează acesta. Regiunile care se mișcă spre noi sunt evidențiate în albastru, iar cele care se îndepărtează, în roșu.
Datele arată că, în urmă cu aproximativ 4.000 de ani, steaua a trecut printr-un episod de pierdere extremă de masă, după care acest ritm s-a redus la nivelul actual, mai apropiat de cel observat la Betelgeuse.
Se estimează că DFK 52 are o masă de 10–15 ori mai mare decât cea a Soarelui, iar până acum a pierdut deja între 5 și 10% din această masă.
Rămâne însă un mister cum a reușit steaua să expulzeze atât de mult material într-un interval de timp atât de scurt. Ar putea fi vorba de o interacțiune ciudată cu o stea companion? De ce are norul o formă atât de neobișnuit de complexă? Mai există și alte supergigante asemenea ei?
Deslușirea motivului pentru care DFK 52 a pierdut deja atât de multă masă îi va ajuta pe astronomi să înțeleagă cum își va încheia existența: printr-o explozie de supernovă, cândva în următorul milion de ani.
Sursa text și imagine: ESO.org
