Deși sunt precaut în a declara o operă literară drept cea mai mare din toate timpurile, „Hamlet” al lui William Shakespeare ar fi un candidat serios. Este adesea proclamată sau votată drept cea mai bună piesă a lui Shakespeare. Are nenumărate adaptări cinematografice, este larg citată și chiar primește un omagiu, într-un fel, în The Simpsons.
„Hamlet” merită asemenea laude pentru că oferă cele mai profunde perspective asupra condiției umane; deși această observație poate fi destul de greu de explicat.
Să ne gândim la câteva dintre celelalte piese serioase și populare ale lui Shakespeare. „Romeo și Julieta” este o poveste despre dragostea interzisă, un clișeu care se enunță aproape de la sine. „Othello” vorbește despre ororile geloziei. Iar „Macbeth”, cu relatarea sa demnă de Tarantino despre regicid și consecințele lui sumbre, explorează partea întunecată a ambiției. Dar „Hamlet”?
Ei bine... este despre momentul în care cineva face ceva rău, iar tu ești destul de sigur că acel lucru nu a fost corect și că ar trebui să faci ceva în privința asta, dar nu găsești în tine resursele necesare pentru a face acel lucru, iar incertitudinea și inacțiunea ta îți provoacă și mai multă suferință, însă evenimentele continuă – așa cum o fac mereu – și totul ajunge să fie mai rău decât dacă ai fi acționat de la început. Poate.
Par să glumesc, dar este felul meu de a mă descurca în context. Căci, deși sunt familiarizat cu necazurile asociate cu dragostea, gelozia și ambiția, cea mai mare durere a mea este că, în mod repetat, nu am acționat când situația o cerea. Am fost un laș. Sunt convins că nu sunt singurul care își evaluează astfel viața. Și tocmai de aceea „Hamlet”, care înfățișează această stare de inacțiune, este Everestul literaturii.
O privire de ansamblu asupra piesei
Hamlet, prințul Danemarcei, este un personaj modern. Frecventează Universitatea din Wittenberg și este un intelectual. Tatăl său, regele decedat recent, numit tot Hamlet, era, spre deosebire de fiul său, un războinic.
În prima scenă a piesei, fantoma regelui bătrân Hamlet îi apare în tăcere lui Horatio, prietenul lui Hamlet. La vederea ei, Horatio își amintește momentul când „într-o luptă furioasă / El [regele bătrân] i-a lovit pe polonezii cu sănii pe gheață”. Acest contrast față de faimoasa inacțiune a lui Hamlet, asemenea fantomei regelui, bântuie întreaga piesă.
Aflăm curând că regele bătrân murise de doar două luni, iar mama lui Hamlet, Gertrude, s-a căsătorit în grabă cu noul rege, unchiul lui Hamlet, Claudius.
Fantoma tatălui lui Hamlet revine, de această dată spunându-i fiului său că a fost ucis (otrăvit) de Claudius (a fost o „crimă oribilă”) și cerându-i să-i răzbune moartea.
Scena se încheie cu tânărul Hamlet mărturisindu-și reticența: „Timpul în care trăim e nefast. Oh! Afurisită dezordine, pentru ce m-am născut, ca să pun eu regulă”.
Dar prințul tot mai chinuit nu este sigur că fantoma a spus adevărul. Obține dovada când cere unei trupe de actori să reconstituie scena otrăvirii în fața lui Claudius, care reacționează puternic.
Acum Hamlet chiar trebuie să-și răzbune tatăl. Ocazia apare când, în drum spre mama sa, îl găsește pe Claudius rugându-se. Dar Hamlet este măcinat de îndoieli și nu-l poate ucide.
Hamlet își înfruntă apoi mama pentru căsătoria ei pripită. În timp ce se ceartă cu ea, îl înjunghie pe Polonius (tatăl Ofeliei, femeia pe care o curtează), care fusese ascuns în spatele unei draperii ca să-l spioneze.
Fiul lui Polonius, Laertes, vrea să-și răzbune tatăl. El, spre deosebire de Hamlet, este dispus să acționeze.
Claudius, care acum vrea și el moartea lui Hamlet, aranjează un duel între Laertes și Hamlet, în care Laertes va folosi o spadă otrăvită. Cei doi se duelează. Hamlet este rănit de spadă, apoi și Laertes este. Între timp, mama lui Hamlet bea din greșeală o cupă otrăvită destinată fiului ei și moare.
Hamlet află adevărul despre ce s-a întâmplat. Îl înjunghie pe Claudius și îl obligă să bea și el otrava. Claudius moare, apoi Laertes, apoi, în cele din urmă, și Hamlet.
A fi sau a nu fi – sau poate nu
Mă așteptam să ilustrez lupta interioară a lui Hamlet de a acționa analizând cel mai faimos monolog al lui Shakespeare: „A fi sau a nu fi” (Actul III, Scena I). Începe cu aceste versuri adesea citate:
„A fi, sau a nu fi, aceasta e întrebarea.
Ce e mai nobil pentru suflet?
Să sufere loviturile şi săgeţile soartei insultătoare sau să iei armele în contra oceanului de dureri şi să-i pui capăt rezistându-i”.
Dar acum nu mai sunt sigur că e o idee bună. „A fi sau a nu fi” este o formulare ambiguă. De asemenea, e foarte probabil ca Hamlet să știe că este supravegheat de rege sau de alții în timp ce vorbește și, în consecință, nu își exprimă cu adevărat gândurile.
Se poate argumenta că discursul definitoriu al lui Hamlet în piesă este cel de la finalul Actului II. În acest monolog pasional, el se ceartă pe sine pentru inacțiune, întrebându-se „sunt eu un laș?” și reflectând asupra faptului că îi lipsește curajul „de a face amărăciunea opresiunii mai amară”.
Spune: „Ar fi trebuit să îndop toți ulii regiunii / Cu măruntaiele acestui sclav” – adică ar fi trebuit să-l ucidă pe Claudius și să-i dea măruntaiele pradă vulturilor.
Își bate joc și de înclinația sa de a-și găsi alinarea în cuvinte:
„Oh, răzbunare! Ce măgar sunt!
Desigur, am mai mult curaj, ca eu, fiul tatălui asasinat, care ar trebui să mă răzbun cu Cerul şi pământul, să-mi mulţumesc sufletul numai cu vorbe, să ocărăsc ca o femeie netrebnică, ca o femeie publică”.
Refuzul chemării la aventură
Piesa lui Shakespeare este notabilă pentru că povestește despre cineva care, pentru a folosi conceptul lui Joseph Campbell despre „călătoria eroului”, refuză „chemarea la aventură”.
Atât de multe dintre poveștile pe care le consumăm implică o călătorie eroică în care un erou reticent acceptă chemarea. Gândește-te la Frodo în „Stăpânul inelelor” sau la ezitarea lui Luke Skywalker în „Războiul stelelor”. Ambii eroi sfârșesc prin a învinge răul. Și, deși sunt schimbați de experiență (nu în întregime în bine), ai senzația că refuzul chemării ar fi dus la rezultate și mai rele.
Inacțiunea lui Hamlet – refuzul chemării – cauzează direct sau indirect opt morți, inclusiv a lui. Dacă ar fi acționat, probabil că doar Claudius ar fi murit.
Morala poveștii este că există riscuri în acțiune, dar riscul mai mare este în inacțiune. Pe scurt, în situații rele, acțiunea este răul cel mai mic.
Dar poate că nu aceasta este morala. Poate că piesa nu îndeamnă publicul să acționeze, ci pune o întrebare mai profundă. Și anume: ce înseamnă pentru noi să trecem pragul care desparte rațiunea de putere? Adică, ce înseamnă pentru noi să abandonăm rațiunea și să lovim monstrul?
Rațiunea apelează la principii. Apelează la capacitatea de raționament a celorlalți. Nu își face singură dreptate. Dar este uneori rațional să abandonăm rațiunea și să răspundem puterii cu putere? Poate rațiunea supraviețui unei asemenea decizii?
Fascinația nesfârșită a lui „Hamlet”
„Hamlet” are succes nu doar pentru că Hamlet întruchipează propriile noastre lupte. Piesa este și uimitor de citabilă – sunt prea multe citate în ea.
Farmecul piesei rezidă și în profunzimea personajelor secundare, precum Ofelia, Polonius și inseparabilii Rosencrantz și Guildenstern (prietenii lui Hamlet din universitate).
Și piesa este seducător de enigmatică. Nu știm sigur dacă mama lui Hamlet a fost complice la uciderea regelui bătrân, dacă Polonius este într-adevăr un prost, dacă Hamlet își pierde mințile și așa mai departe. Unde există mistere, există și detectivi.
„Hamlet” apare peste tot în cultura occidentală, nu doar în „The Simpsons” și „South Park”.
Având în vedere toate problemele pe care Hamlet le are cu tatăl și mama sa, nu e de mirare că Freud a văzut ceva oedipian în toată povestea.
Ofelia, care suferă tragedia dublă a propriei dispariții și a faptului că este discutată mai puțin decât Hamlet, deși are o luptă convingătoare și replici strălucite („știm ce suntem, dar / nu știm ce putem deveni”), este evocată în „Țara pustie” a lui Eliot. Cuvintele ei, „Noapte bună, doamnelor; noapte bună, dulci doamne; noapte bună, noapte bună”, oferă o încheiere sumbră scenei de pub din Partea a II-a a poemului lui Eliot.
Și pentru fanii serialului „Războiul stelelor”, Chewbacca are propriul moment „Vai, biet Yorick” atunci când îl reasamblează pe C3PO în „Imperiul contraatacă” (Yorick era un bufon care îl distra pe Hamlet când era copil).
Memento mori
Toate acestea fiind spuse, și cu Yorick în minte, ceea ce îmi rămâne cel mai viu în minte din „Hamlet” este scena întunecată și frumoasă din cimitir, la începutul Actului V.
Polonius e mort. Ofelia, pe care Hamlet probabil a iubit-o, e moartă. Secvența finală sângeroasă se apropie.
Și piesa se oprește.
Doi gropari poartă o dezbatere ironică despre dacă Ofelia s-a sinucis sau nu, în timp ce-i sapă mormântul. Este un moment de umor negru pur.
Groparii scot la iveală craniul lui Yorick. După replica lui Hamlet „Vai, biet Yorick! – l-am cunoscut”, el reflectează că cei mai faimoși oameni, precum Alexandru cel Mare și împăratul roman Caesar, au sfârșit în același fel ca Yorick.
„Imperialul Cezar mort şi prefăcut în țărână,
Poate că astupă o gaură, ce ne protejează împotriva vântului.
Oh, această argilă, care a îngrozit lumea,
Să ajungă să astupe gura unui zid pe unde suflă vântul”.
Deși explorează cele mai grave aspecte ale condiției umane, Shakespeare, prin acest „memento mori”, pare să ne amintească faptul că existența are ceva dintr-o glumă cosmică. E ca finalul din „Life of Brian”. Rulează genericul.
Traducere după Shakespeare’s Hamlet, the Everest of literature de Jamie Q. Roberts, lector de politici și relații internaționale, Universitatea din Sydney.
„Hamlet” poate fi citit în limba română, într-o traducere mai veche, aici.
