O imagine din Cartea Regilor arată un cuplu îmbrățișându-se, cu servitori în jurul celor doi.
Biblioteca Congresului, CC BY-SA
Timp de secole, literatura din regiunile islamice, în special din Iran, a celebrat iubirea homoerotică masculină ca simbol al frumuseții, misticismului și dorului spiritual. Aceste atitudini au fost deosebit de pronunțate în timpul Epocii de Aur islamice, din mijlocul secolului al VIII-lea până în mijlocul secolului al XIII-lea. Dar această tradiție literară a dispărut treptat la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, sub influența valorilor occidentale și a colonizării.
Legea islamică și libertatea poetică
Atitudinile față de homosexualitate în societățile islamice timpurii erau complexe. Din perspectivă teologică, homosexualitatea a început să fie privită cu dezaprobare din secolul al VII-lea, când Coranul se spune că a fost revelat profetului islamic Mahomed.
Totuși, diversitatea atitudinilor și interpretărilor religioase a permis existența unei anumite discreții. Societățile islamice medievale din clasele superioare acceptau adesea sau tolerau relațiile homosexuale. Literatura clasică din Egipt, Turcia, Iran și Siria sugerează că orice interdicție asupra homosexualității era adesea aplicată cu indulgență.
Chiar și în cazurile în care legea islamică condamna homosexualitatea, juriștii permiteau exprimările poetice ale iubirii între bărbați, subliniind natura ficțională a versurilor. Compunerea poeziei homoerotice a permis imaginației literare să înflorească în interiorul unor limite morale.
Literatura clasică arabă, turcă și persană a epocii conținea poezie homoerotică ce descria iubirea senzuală dintre bărbați. Această tradiție a fost susținută de poeți precum arabii Abu Nuwas, maeștrii persani Saadi, Hafiz și Rumi, precum și poeții turci Bâkî și Nedîm — toți celebrând frumusețea și farmecul iubiților de sex masculin.
În poezia persană, pronumele masculine puteau fi folosite pentru a descrie atât iubiți de sex masculin, cât și feminin. Această ambiguitate lingvistică a legitimat și mai mult homoerotismul literar.
O formă de dorință mistică
În sufism — o formă mistică de credință și practică islamică apărută în timpul Epocii de Aur islamice — temele iubirii dintre bărbați erau adesea folosite ca simbol al transformării spirituale. După cum arată profesorul de istorie și studii religioase Shahzad Bashir, narațiunile sufi prezintă corpul masculin drept principalul canal al frumuseții divine.
Autoritatea religioasă în sufism se transmite prin apropierea fizică dintre un ghid spiritual sau șeic (Pir Murshid) și discipolul său (Murid).
Relația șeic-discipol reproduce paradigma iubit-iubit, fundamentală pedagogiei sufi, în care discipolii se apropie de ghizii lor cu aceeași dorință, abandon și vulnerabilitate extatică întâlnite în poezia persană de dragoste.
Literatura sugerează că comunitățile sufi s-au dezvoltat în jurul unei forme de afecțiune homoerotică, folosind frumusețea și dorința ca metafore pentru accesul la realitatea ascunsă.
Astfel, maestrul sfânt devenea o oglindă a strălucirii divine, iar dorul discipolului simboliza ascensiunea sufletului. În acest cadru, iubirea masculină întrupată devenea un vehicul pentru anihilarea spirituală și renașterea pe calea sufi.
Legendara iubire dintre sultanul Mahmud din Ghazni și sclavul său Ayaz exemplifică acest lucru. Copleșit de frumusețea lui Ayaz, văzut gol într-o baie, sultanul Mahmud mărturisește: „Când ți-am văzut doar fața, nu știam nimic despre membrele tale. Acum le văd pe toate, iar sufletul meu arde cu o sută de focuri. Nu știu ce parte să iubesc mai mult”.
În alte relatări, Ayaz se oferă de bunăvoie să moară din mâna lui Mahmud. Aceasta simbolizează transformarea spirituală prin anihilarea ego-ului.
Această lucrare din secolul al XVII-lea îl arată pe sultanul Mahmud (în robă roșie), în dreapta, strângând mâna unui șeic, iar Ayaz (în robă verde) stă în spatele lui. Wikimedia
Relația dintre Rumi și Shams Tabrizi, ambii sufi persani din secolul al XIII-lea, este un alt exemplu de iubire mistică între bărbați.
Într-o relatare a discipolilor lor, cei doi s-au reunit după o lungă perioadă de transformare spirituală, s-au îmbrățișat, apoi au căzut la picioarele unul altuia.
Poezia lui Rumi estompează granița dintre devoțiunea spirituală și atracția erotică, în timp ce Shams contestă ideea purității idealizate: „De ce să privești reflecția lunii într-un vas cu apă, când poți privi lucrul însuși pe cer?”.
Temele homoerotice erau atât de frecvente în poezia clasică persană, încât critici iranieni au afirmat: „Literatura lirică persană este, în esență, o literatură homosexuală”.
Ascensiunea valorilor occidentale
La sfârșitul secolului al XIX-lea, scrierea de poezie despre frumusețea și dorința masculină a devenit tabu, nu atât din cauza interdicțiilor religioase, cât din cauza influențelor occidentale.
Puterile coloniale britanice și franceze au introdus moralitatea victoriană, hetero-normativitatea și legile împotriva sodomiei în țări precum Iran, Turcia și Egipt. Sub influența lor, tradițiile homoerotice din literatura persană au fost stigmatizate.
Colonialismul a amplificat această schimbare, prezentând homoerotismul drept „nenatural”. Aceasta a fost consolidată și de aplicarea strictă a legilor islamice, precum și de agendele naționaliste și moraliste.
Publicații influente precum Molla Nasreddin (publicată între 1906 și 1933) au introdus norme occidentale și au ridiculizat dorința între persoane de același sex, confundând-o cu pedofilia.
Modernizatorii naționaliști iranieni au condus campanii pentru epurarea textelor homoerotice, prezentându-le drept relicve ale unui trecut „premodern”. Chiar și poeți clasici precum Saadi și Hafez au fost reinterpretați sau cenzurați în istoriile literare iraniene începând cu 1935.
Un mileniu de libertinaj poetic a făcut loc tăcerii, iar cenzura a șters iubirea masculină din memoria literară.
Traducere după Literature from Islamic societies embraced homoerotic love until the 19th century. What happened? de Morteza Hajizadeh, University of Auckland, Waipapa Taumata Rau
