Mai jos găsiți traducerea celui de-al doilea capitol („Void and compensation”) din cartea lui Simone Weil „Gravity and grace”.
„A face rău cuiva înseamnă a primi ceva de la acea persoană. Ce anume? Ce am câștigat atunci când am făcut rău? Am câștigat în importanță. Ne-am extins. Am umplut un gol din noi înșine, creând unul în altcineva.”
Mecanica umană. Oricine suferă încearcă să comunice suferința sa (fie prin a face rău altcuiva, fie prin a trezi mila celorlalți) pentru a o diminua, iar în acest fel reușește cu adevărat să o reducă.
În cazul unui om aflat în abis, pe care nimeni nu-l compătimește și care nu are puterea de a face rău nimănui (dacă nu are un copil sau o ființă care îl iubește), suferința rămâne în interior și îl otrăvește.
Acesta este un imperativ, precum gravitația. Cum ne putem elibera?
Cum să te eliberezi de o forță asemănătoare gravitației?
Tendința de a răspândi răul dincolo de sine: încă o am! Ființele și lucrurile nu sunt suficient de sacre pentru mine. Fie ca niciodată să nu pângăresc nimic, chiar dacă aș fi transformată în totalitate în noroi. Să nu pângăresc nimic, nici măcar în gând. Nici în cele mai rele momente ale mele nu aș distruge o statuie greacă sau o frescă de Giotto. Atunci de ce altceva? De ce, de exemplu, aș nărui un moment din viața unui om care ar fi putut fi fericit în acel moment?
Este imposibil să iertăm pe cineva care ne-a făcut rău, dacă acel rău ne-a degradat. Trebuie însă să credem că nu ne-a degradat, ci doar ne-a dezvăluit adevăratul nivel.
Dorința de a-i vedea pe ceilalți suferind exact ceea ce suferim noi. Din acest motiv, cu excepția perioadelor de instabilitate socială, răutatea celor aflați în nenorocire este îndreptată împotriva semenilor lor.
Acesta este un factor care contribuie la stabilitatea socială.
Tendința de a răspândi suferința dincolo de sine. Dacă, dintr-o slăbiciune excesivă, nu putem nici să trezim mila, nici să facem rău altora, atacăm ceea ce universul însuși reprezintă pentru noi.
Atunci orice lucru bun sau frumos devine ca o insultă.
A face rău cuiva înseamnă a primi ceva de la acea persoană. Ce anume? Ce am câștigat atunci când am făcut rău? Am câștigat în importanță. Ne-am extins. Am umplut un gol din noi înșine, creând unul în altcineva.
A putea răni pe alții fără a suporta consecințe – de exemplu, să ne revărsăm mânia asupra unui inferior care este obligat să tacă – înseamnă să evităm un consum de energie, consum la care va fi obligată cealaltă persoană. Este la fel și în cazul satisfacerii ilicite a oricărei dorințe. Energia pe care o economisim astfel este imediat degradată.
A ierta. Nu putem face asta. Când cineva ne face rău, în noi se declanșează reacții. Dorința de răzbunare este o dorință pentru un echilibru esențial. Trebuie să căutăm echilibrul pe un alt plan. Trebuie să ajungem până la această limită prin propriile noastre forțe. Acolo atingem vidul. (Cerul îi ajută pe cei care se ajută singuri…)
Durerea de cap. La un anumit moment, durerea este diminuată proiectând-o în univers, dar universul este afectat; durerea este mai intensă când revine, dar ceva din mine nu suferă și rămâne în contact cu un univers care nu este afectat. Funcționează la fel în cazul pasiunilor. Fă-le să coboare ca un sediment, adună-le într-un punct și detașează-te de ele. Mai ales, tratează astfel toate suferințele. Împiedică-le să aibă acces la lucruri.
Căutarea echilibrului este rea, pentru că este imaginară. Răzbunarea. Chiar dacă am ucide sau tortura realmente dușmanul, este, într-un sens, imaginar.
Un om care a trăit pentru orașul său, pentru familia sa, pentru prieteni, pentru a dobândi bogăție, pentru a-și îmbunătăți poziția socială etc. Un război: este luat sclav și, de acum înainte, pentru totdeauna, trebuie să se întrebuințeze până la limita puterilor sale doar pentru a exista.
Acest lucru este înfricoșător, imposibil, și din acest motiv se va agăța de orice scop care i se prezintă, oricât de mizerabil ar fi, fie și doar pentru a-l pedepsi pe sclavul care lucrează lângă el. Nu mai are de ales în privința scopurilor. Orice scop este ca o ramură de copac întinsă unui om care se îneacă.
Cei a căror cetate fusese distrusă și erau duși în sclavie nu mai aveau nici trecut, nici viitor: cu ce își umpleau mințile? Cu minciuni și cu cele mai josnice și mai jalnice dorințe. Poate că erau mai pregătiți să riște crucificarea furând o găină decât erau odinioară pregătiți să riște moartea în luptă pentru apărarea orașului lor. Așa trebuie să fie, altfel acele torturi îngrozitoare nu ar fi fost necesare.
Altminteri, trebuiau să fie capabili să suporte un vid în mințile lor.
Pentru a avea puterea de a contempla nenorocirea atunci când ni se întâmplă nouă o nenorocire, avem nevoie de pâine supranaturală.
O situație care este prea grea ne degradează prin următorul proces: în general, energia oferită de emoțiile mai înalte este limitată. Dacă situația ne cere să depășim această limită, trebuie să recurgem la sentimente inferioare (frica, lăcomia, dorința de a bate un record, iubirea de onoruri exterioare), care sunt mai bogate în energie.
Această limitare este cheia multor regresii.
Tragedia celor care, fiind ghidați de iubirea pentru Bine pe un drum unde suferința trebuie îndurată, ajung, după un anumit timp, la limitele lor și se degradează.
O piatră în calea noastră. Ne aruncăm asupra acestei pietre ca și cum, odată atinsă o anumită intensitate a dorinței, aceasta nu ar mai putea exista. Sau ne retragem ca și cum noi înșine nu am exista. Dorința conține ceva absolut, iar dacă eșuează (după ce energia sa s-a epuizat), absolutul este transferat obstacolului. Acest lucru creează starea de spirit a celor învinși, a celor oprimați.
A înțelege (în fiecare lucru) că există o limită și că fără ajutor supranatural această limită nu poate fi depășită – sau doar foarte puțin, și cu prețul unei căderi teribile după aceea.
Energia, eliberată prin dispariția obiectelor care oferă motivație, tinde întotdeauna să coboare.
Sentimentele josnice (invidia, resentimentul) sunt energie degradată. Orice fel de recompensă constituie o degradare a energiei.
Automulțumirea față de o faptă bună (sau o operă de artă) este o degradare a energiei superioare. De aceea mâna stângă nu ar trebi să știe...
O recompensă pur imaginară (un zâmbet din partea lui Ludovic al XIV-lea) este echivalentul exact al ceea ce am cheltuit, pentru că are exact aceeași valoare cu ceea ce am cheltuit – spre deosebire de recompensele reale care, ca atare, sunt fie de valoare superioară, fie inferioară. Prin urmare, doar avantajele imaginare furnizează energia pentru un efort nelimitat. Dar este necesar ca Ludovic al XIV-lea să zâmbească realmente; dacă nu o face, este o absență insuportabilă.
Un rege poate oferi recompense imaginare aproape tot timpul, altfel ar fi insolvabil.
La un anumit nivel, același lucru este valabil și pentru religie. În loc să primim zâmbetul lui Ludovic al XIV-lea, inventăm un Dumnezeu care ne zâmbește.
Sau, din nou, ne lăudăm pe noi înșine. Trebuie să existe o recompensă echivalentă. Acest lucru este la fel de inevitabil ca gravitația.
O ființă iubită care mă dezamăgește. I-am scris. Este imposibil să nu-mi răspundă spunând ceea ce mi-am spus singur în numele său.
Oamenii ne sunt datori cu ceea ce ne imaginăm că ne vor oferi. Trebuie să-i iertăm pentru această datorie.
A accepta faptul că ei sunt altceva decât creaturile imaginației noastre înseamnă a imita abandonarea lui Dumnezeu.
Și eu sunt altceva decât ceea ce îmi imaginez că sunt. A ști acest lucru înseamnă iertare.
Traducere după cap. 2 din cartea „Gravity and grace” de Simone Weil. Cartea este tradusă și în română cu titlul „Greutatea și harul”.
