Dacă adevărul dureros este că, cel puțin în Europa, creșterea economică nu mai este o țintă realistă? Nu doar anul acesta sau în acest deceniu, ci niciodată?
Cum ar arăta prima națiune „post-creștere economică”?
În mare parte din Europa, motoarele creșterii economice dau semne de epuizare. În cea mai recentă prognoză globală, Fondul Monetar Internațional (FMI) și-a revizuit drastic estimările pentru Regatul Unit și Europa, avertizând că acest continent se confruntă cu obstacole economice persistente.
La nivel global, Banca Mondială a declarat recent că din perspectiva creșterii economice acest deceniu este probabil cel mai slab din 1960 încoace. „În afara Asiei, lumea în curs de dezvoltare devine o zonă lipsită de dezvoltare”, a avertizat economistul-șef al băncii.
Economia britanică a înregistrat o scădere de 0,3% în aprilie 2025. Anunțul a venit la o zi după ce ministrul de finanțe britanic, Rachel Reeves, a prezentat în Camera Comunelor analiza bugetară, într-un discurs în care a rostit de nouă ori cuvântul „creștere” – inclusiv promițând „un Fond pentru misiunea creșterii care să accelereze proiectele locale importante pentru dezvoltare”: „Am spus că ne dorim creștere în toate regiunile Marii Britanii – și, domnule președinte, am vorbit serios”.
La nivel european, o prognoză economică pe termen lung până în 2040 prevede o creștere anuală de doar 0,9% în următorii 15 ani – în scădere față de 1,3% în deceniul dinaintea pandemiei COVID. Și această prognoză a fost realizată în decembrie 2024, înainte ca politicile agresive de tarifare ale lui Donald Trump să reaprindă tensiunile comerciale dintre SUA și Europa (și, practic, cu restul lumii).
Chiar și înainte de tarifele lui Trump, realitatea era clară pentru mulți economiști. „Tragedia Europei”, după cum a formulat un editorialist, constă în faptul că este „profund necompetitivă, cu o productivitate scăzută, rămânând în urmă la capitolul tehnologie și inteligență artificială și suferind din cauza unei reglementări excesive”.
În raportul său din 2024 despre (ne)competitivitatea europeană, Mario Draghi – fost președinte al Băncii Centrale Europene (și, pentru scurt timp, prim-ministru al Italiei) – a avertizat că, în lipsa unei reforme radicale a politicilor și a investițiilor, Europa riscă „o agonie lentă” de declin relativ.
Până acum, reacția tipică a electoratului a fost să dea vina pe cei aflați la guvernare și să schimbe conducerea la prima ocazie. Între timp, politicienii din toate taberele șoptesc vorbe dulci despre cum doar ei știu să descopere noi surse de creștere – cel mai adesea, din „copacul magic al inteligenței artificiale”. Pentru că, în continuare, creșterea economică, cu puterea sa recunoscută de a aduce productivitate și prosperitate, rămâne un pilon central în politica europeană, susținut de toate partidele ca etalon al credibilității, progresului și controlului.
Dar dacă adevărul dureros este că, cel puțin în Europa, creșterea economică nu mai este o țintă realistă? Nu doar anul acesta sau în acest deceniu, ci niciodată?
Pentru un continent precum Europa – cu terenuri limitate și fără imperii de exploatat, populații îmbătrânite, probleme climatice majore și electorat care cere restricții tot mai stricte asupra imigrației – condițiile care au susținut odinioară expansiunea economică stabilă ar putea să nu mai existe.
Iar în Regatul Unit, mai mult decât în alte state europene, aceste probleme sunt amplificate de niveluri ridicate de boli cronice, pensionări timpurii și inactivitate economică în rândul adulților apți de muncă.
Așa cum sugera Parlamentul European încă din 2023, este posibil să ne apropiem de momentul în care vom fi forțați să privim „dincolo de creștere” – nu pentru că ne dorim asta, ci pentru că pentru multe țări europene nu mai există altă opțiune realistă.
Dar va accepta publicul vreodată această nouă realitate?
Ca expert în modul în care politicile publice pot transforma economiile și societățile, întrebarea mea nu este dacă o lume fără creștere este moral superioară sau mai durabilă (deși ar putea fi ambele). Mai degrabă mă întreb dacă este vreodată posibil ca un partid politic să fie sincer în legătură cu o „lume post-creștere” și totuși să câștige alegerile – sau vor alege alegătorii următorul lider care promite că deține secretul creșterii perpetue, oricât de dubioasă ar fi dovada?
Ce determină creșterea economică?
Pentru a înțelege de ce Europa are atât de mari dificultăți în generarea creșterii economice, trebuie să înțelegem mai întâi ce o determină – și de ce unele țări sunt mai bine poziționate decât altele în ceea ce privește productivitatea (capacitatea de a menține o economie în creștere).
Economiștii oferă un răspuns relativ simplu. La bază, creșterea provine din doi factori: forța de muncă și capitalul (mașini, tehnologie etc.).
Așadar, pentru ca o economie să crească, ai nevoie fie de mai mulți oameni care să muncească (pentru a produce mai mult), fie de aceeași forță de muncă devenind mai productivă – prin utilizarea unor tehnologii, unelte și echipamente mai bune.
Prima problemă este forța de muncă. Populația aptă de muncă a Europei scade rapid, în general. Din cauza decadelor de scădere a natalității (corelată cu creșterea speranței de viață și a veniturilor), combinate cu o opoziție tot mai mare față de imigrație, multe state europene se confruntă cu o scădere a populației active. Atât regiunile rurale, cât și cele urbane experimentează îmbătrânirea structurală și tendințe de depopulare care fac tot mai dificilă atingerea creșterii economice tradiționale.
Istoric, creșterea populației a fost strâns legată de expansiunea economică. În perioada postbelică, țări precum Franța, Germania și Marea Britanie au cunoscut boom-uri demografice și valuri masive de imigrație. Această forță de muncă în expansiune a alimentat producția industrială, cererea de consum și creșterea economică.
Îmbătrânirea populației nu doar că reduce dimensiunea forței de muncă active, ci și pune presiune suplimentară pe sistemele de sănătate, serviciile publice și pensii. Unele regiuni au încercat să compenseze prin politici migratorii mai liberale, dar rezistența publică față de imigrație este puternică – reflectată în susținerea tot mai mare pentru partidele populiste și de dreapta, care susțin controale mai stricte la granițe.
Deși vârsta medie în Regatul Unit a depășit 40 de ani, țara are un avantaj la natalitate față de Germania sau Italia, în mare parte datorită imigranților veniți din fostele colonii în a doua jumătate a secolului XX. Dar dacă acest lucru se va traduce într-o creștere economică sustenabilă depinde în mare măsură de participarea la piața muncii și de calitatea investițiilor – în special în domenii care sporesc productivitatea, precum tehnologia verde, infrastructura și educația – toate acestea fiind în continuare nesigure.
Dacă Europa nu poate miza pe o creștere a numărului de lucrători, atunci singura opțiune pentru creștere este ca lucrătorii existenți să devină mai productivi. Și aici intră în joc cel de-al doilea factor: capitalul. Speranța obișnuită este că investițiile în noile tehnologii – în special IA, care declanșează un nou val de automatizare – vor compensa diferența.
În ianuarie, premierul britanic Keir Starmer a numit IA „o oportunitate definitorie a generației noastre”, anunțând că va implementa toate cele 50 de recomandări dintr-un plan independent de acțiune pentru IA. Nu s-a lăsat mai prejos nici Comisia Europeană, care și-a lansat planul continental pentru IA în aprilie.
Totuși, Europa rămâne în urmă în cursa globală pentru valorificarea potențialului economic al IA, fiind devansată de SUA și China.
SUA, în special, a avansat semnificativ în dezvoltarea și implementarea IA în domenii precum sănătatea, finanțele, producția și logistica, în timp ce China a folosit politica sa industrială susținută de stat pentru a-și extinde economia digitală.
În ciuda eforturilor UE de a-și îmbunătăți competitivitatea digitală, un raport McKinsey din 2024 a arătat că, doar în 2022, companiile americane au investit cu aproximativ 700 de miliarde de euro mai mult în cheltuieli de capital și cercetare-dezvoltare decât cele europene, subliniind astfel decalajul investițional al continentului. Iar acolo unde IA este adoptată, câștigurile tind să se concentreze în câteva companii sau orașe „superstar”.
De fapt, această deconectare între inovația de la nivel de firmă și creșterea economică națională este una dintre caracteristicile definitorii ale epocii actuale. Clusterele tehnologice din orașe precum Paris, Amsterdam sau Stockholm pot genera startup-uri unicorn și evaluări spectaculoase, dar nu sunt suficiente pentru a influența în mod semnificativ creșterea PIB-ului la nivelul întregii Europe. Câștigurile sunt adesea prea mici, efectele de propagare prea slabe, iar beneficiile sociale distribuite inegal.
Și totuși, recunoașterea acestei realități rămâne un tabu politic. Poate vreun lider european să-și privească cetățenii în ochi și să le spună: „Trăim într-o lume post-creștere”? Sau, mai precis, o poate spune și totuși să spere că va mai fi ales?
Nevoia umană de creștere
A fi om înseamnă a crește – fizic, psihologic, financiar; în profunzimea relațiilor noastre, în imaginație și în aspirații. Puțini oameni ar fi mulțumiți cu perspectiva de a face aceeași muncă pentru același salariu toată viața – așa cum a demonstrat prăbușirea Uniunii Sovietice. De aceea, ideea de a vinde publicului un viitor post-creștere pare aproape inumană.
Chiar și cei care nu sunt motivați de bani sau succes își doresc, în general, să creeze un viitor mai bun pentru ei înșiși, pentru familiile și comunitățile lor. Când acest sentiment de oportunitate și progres lipsește sau este blocat, poate apărea apatia, deziluzia și, în cazuri extreme, disperarea.
Consecințele asupra sănătății ale declinului economic de durată sunt din ce în ce mai des descrise ca „boli ale disperării” – rate în creștere ale sinuciderilor, dependențelor și deceselor cauzate de alcool, concentrate în comunitățile aflate în dificultate. Recesiunile alimentează în mod constant stresul psihologic și cererea de servicii de sănătate mintală, așa cum s-a observat în criza zonei euro, când Grecia a înregistrat niveluri în creștere de depresie și scădere a stării de sănătate autoevaluată, în special în rândul șomerilor – pierderea locului de muncă, insecuritatea și austeritatea contribuind toate la suferință emoțională și fragmentare socială.
Aceste tendințe nu afectează doar persoanele vulnerabile; chiar și cei aparent stabili resimt adesea o „anxietate anticipativă” – frica constantă de a-și pierde stabilitatea și de a aluneca în nesiguranță.
În comunitățile rurale sau urbane care se luptă cu declinul de lungă durată, locuitorii „lăsați în urmă” descriu adesea un profund sentiment de abandon din partea guvernelor și a societății în general – ceea ce duce la apeluri pentru strategii de redresare care să abordeze disperarea nu doar ca pe o problemă de sănătate mintală, ci ca pe o condiție economică și socială mai amplă.
Credința în oportunitate și mobilitate ascendentă – reprezentată în cultura americană de „visul american” – a funcționat istoric ca un tampon psihologic puternic, susținând reziliența și scopul chiar și în fața obstacolelor sistemice. Totuși, pe măsură ce inegalitățile se adâncesc și perspectivele de carieră pentru mulți se restrâng, cercetările arată că diferența dintre aspirații și realitate poate duce la dezamăgire, stres cronic și suferință psihologică crescută – în special în rândul grupurilor marginalizate. Aceste trăiri sunt amplificate în epoca rețelelor sociale, unde expunerea constantă la povești de succes atent selectate alimentează comparația socială și accentuează sentimentul de a fi rămas în urmă.
Pentru tinerii din Regatul Unit și din multe alte părți ale Europei faptul că o mare parte din capital este blocat în proprietăți imobiliare înseamnă că oportunitățile depind mai puțin de efort sau merit și mai mult de faptul dacă părinții lor dețin o locuință – ceea ce le-ar permite să le transfere o parte din valoare copiilor.
Stagnarea se manifestă și în moduri mai subtile, dar nu mai puțin nocive. Luați infrastructura ca exemplu. În multe țări, adevăratul cost al unei creșteri economice stagnante nu s-a resimțit printr-un colaps spectaculos, ci printr-o degradare tăcută.
În Regatul Unit, peste 1,5 milioane de copii învață în clădiri școlare aflate în paragină, unii fiind nevoiți să învețe în săli improvizate ani întregi după ce au fost evacuați din motive de siguranță. În sistemul de sănătate, restanțele de reparații ale NHS au ajuns la 13,8 miliarde de lire sterline, ducând la sute de incidente critice – de la acoperișuri care curg la tavane prăbușite – și la pierderea timpului clinic vital.
Între timp, clădirile guvernamentale neglijate din întreaga țară afectează totul, de la siguranța penitenciarelor la accesul la justiție, mii de procese fiind perturbate din cauza defecțiunilor structurale și riscurilor de incendiu. Acestea nu sunt doar titluri de presă, ci realități trăite – costul invizibil al subfinanțării, care macină statul din interior, în spatele unei aparente funcționalități.
Fără creștere economică, guvernele se confruntă cu o dilemă dură: să-și crească veniturile prin taxe mai mari sau să aplice noi tăieri bugetare.
Ambele căi au implicații sociale și politice profunde – mai ales în privința inegalității. Întrebarea nu mai este doar cum să echilibrezi bugetul, ci cum să o faci în mod echitabil – și dacă publicul ar susține o agendă post-creștere axată explicit pe reducerea inegalității, chiar dacă asta ar însemna și taxe mai mari.
De fapt, atitudinile publice arată că există deja un sprijin larg pentru reducerea inegalității. Potrivit organizației The Equality Trust, 76% dintre adulții din Regatul Unit sunt de acord că discrepanțele mari de avere oferă unora prea multă putere politică.
Cercetările realizate de Sutton Trust arată că tinerii sunt deosebit de sensibili la aceste disparități: doar 21% dintre tinerii cu vârste între 18 și 24 de ani cred că toată lumea are șanse egale de reușită, iar 57% spun că este mai greu pentru generația lor să avanseze. Majoritatea consideră că a proveni dintr-o familie bogată (75%) și a cunoaște persoanele potrivite (84%) sunt factori-cheie pentru a reuși în viață.
Într-o lume post-creștere, taxe mai mari nu ar însemna doar ca indivizii și companiile bogate să contribuie proporțional mai mult, ci și o schimbare mai largă a obiceiurilor de consum – cu cheltuieli mai mici pe bunuri private și mai mari prin stat, colectiv.
Însă exemplul recent al Franței arată cât de greu este de menținut acest echilibru precar.
În septembrie 2024, fostul prim-ministru francez Michel Barnier a anunțat planuri pentru majorări de taxe țintite asupra celor bogați, argumentând că sunt esențiale pentru stabilizarea finanțelor publice tensionate ale țării. Deși sensibile din punct de vedere politic, propunerile sale – care vizau persoanele bogate și marile companii – au trecut inițial fără mari proteste.
Totuși, pachetul său mai amplu de austeritate – ce includea reduceri de cheltuieli în valoare de 40 de miliarde de euro și majorări de taxe de 20 de miliarde – a generat opoziție vocală atât din partea parlamentarilor de stânga, cât și a extremei drepte, contribuind la prăbușirea guvernului său minoritar în decembrie 2024.
În Regatul Unit, presiunea asupra finanțelor publice (amplificată de Brexit și pandemia COVID) a dus la o combinație de majorări „invizibile” de taxe – în special, înghețarea pragurilor de impozitare pe venit, care împinge discret mai mulți contribuabili în categorii superioare – și creșteri vizibile, cum ar fi majorarea contribuției la asigurările sociale plătite de angajatori. În același timp, guvernul a anunțat reduceri de beneficii în declarația de primăvară, crescând presiunea financiară asupra gospodăriilor cu venituri mici.
Astfel de măsuri sunt, probabil, primele semne ale unei confruntări financiare profunde pe care realitățile post-creștere o vor face inevitabilă: cum să susții serviciile publice atunci când ipoteza unei creșteri economice continue nu mai este de încredere?
Partidele tradiționale se află sub presiune politică intensă. Regiunile cel mai afectate de schimbările structurale economice se orientează tot mai mult către mișcări populiste și anti-sistem. Rezultatele electorale arată o schimbare semnificativă: partide de extremă dreapta, precum Adunarea Națională din Franța și Alternativa pentru Germania (AfD), au obținut succese considerabile la alegerile europene din 2024 – reflectând un trend continental mai larg de sprijin în creștere pentru forțele populiste și anti-establishment.
Alegătorii își exprimă nemulțumirea nu doar față de economie, ci și față de democrație. Acest sentiment se manifestă printr-o încredere tot mai scăzută în instituțiile politice, așa cum arată un sondaj Forsa din Germania: doar 16% dintre respondenți aveau încredere în guvernul lor, iar 54% declarau că nu au încredere în niciun partid să rezolve problemele țării.
Confruntarea cu o nouă realitate economică
Timp de decenii în era postbelică, viața economică din democrațiile avansate s-a bazat pe un set familiar de așteptări: că munca asiduă va duce la venituri mai mari, că proprietatea asupra unei locuințe va fi accesibilă și că fiecare generație o va depăși, în prosperitate, pe cea anterioară.
Totuși, dovezile tot mai numeroase sugerează că acești piloni ai vieții economice se erodează. Generațiile tinere deja se luptă să atingă veniturile părinților lor, cu procente mai mici în ce privește deținere de locuințe și o precaritate financiară tot mai mare, devenind noua normă în multe părți ale Europei.
Veniturile milenialilor și ale generației Z au stagnat comparativ cu generațiile anterioare, chiar dacă costurile vieții – în special pentru locuințe, educație și sănătate – au crescut abrupt. Mobilitatea veniturilor între generații a încetinit semnificativ în mare parte din Europa și America de Nord începând cu anii 1970. Mulți tineri se confruntă acum nu doar cu standarde de viață stagnante, ci cu perspectiva unei mobilități descendente.
A transmite eficient realitatea unei economii post-creștere – inclusiv nevoia de a lua în considerare sentimentul tot mai acut de alienare al generațiilor viitoare și scăderea încrederii în democrație – necesită mai mult decât politici bune. Necesită un efort politic serios de a reconfigura așteptările și de a reconstrui încrederea.
Istoria arată că acest lucru este uneori posibil. Când Serviciul Național de Sănătate (NHS) a fost fondat în 1948, guvernul britanic s-a confruntat cu o rezistență puternică din partea profesiei medicale și cu temeri publice legate de costuri și controlul de stat. Totuși, guvernul laburist condus de Clement Attlee a mers înainte, legând crearea NHS de sacrificiile comune din timpul războiului și de o viziune morală puternică asupra îngrijirii universale.
Chiar dacă taxele au crescut pentru a finanța serviciul, promisiunea unei societăți mai echitabile și mai sănătoase a asigurat sprijin public durabil – însă într-un context modelat de șocul uriaș al celui de-al Doilea Război Mondial.
Cercetările psihologice oferă și ele indicii despre cum pot fi recepționate asemenea mesaje. Oamenii sunt mai deschiși la schimbare atunci când aceasta este formulată nu ca o pierdere, ci ca o contribuție – la echitate, comunitate, reziliență colectivă. Asta explică de ce perioada imediat postbelică a fost atât de fertilă politic pentru lansarea NHS. Pandemia de COVID a oferit temporar un sens unificator și ocazia de a regândi status quo-ul – dar acea fereastră s-a închis rapid, lăsând în mare parte structurile vechi intacte și neinterogate.
Capacitatea unei societăți de a prospera fără o creștere economică semnificativă – și capacitatea cetățenilor săi de a rămâne mulțumiți sau chiar optimiști în absența expansiunii – depinde în cele din urmă de disponibilitatea unei formațiuni politice de a redefini în mod credibil succesul național fără promisiuni de bogăție mereu în creștere. Și, în schimb, de a oferi o narațiune plauzibilă despre modalități de a ne satisface nevoile profund umane de dezvoltare personală și împlinire socială în această nouă realitate economică.
Provocarea nu va fi doar aceea de a găsi noi modele economice, ci și de a construi noi surse de sens colectiv. Acest moment cere nu doar adaptare economică, ci și o resetare politică și culturală.
Dacă ideea construirii acestui nou consens pare prea optimistă, studiile despre „spirala tăcerii” sugerează că oamenii subestimează adesea cât de larg împărtășite sunt opiniile lor. Un raport recent despre acțiunea climatică a arătat că, deși majoritatea oamenilor susțin politici ecologice mai ferme, mulți cred în mod greșit că sunt în minoritate. Vizibilizarea valorilor comune – și numirea lor explicită – poate fi cheia deblocării unei dinamici politice reale.
Până acum, niciun partid politic european major nu a îndrăznit să formuleze o viziune a prosperității care să nu se bazeze pe relansarea creșterii economice. Dar, în condițiile în care încrederea democratică se erodează, populismul autoritar crește și criza climatică se agravează, este posibil ca acesta să fie momentul potrivit pentru a începe acea conversație mult amânată – dacă cineva este dispus să asculte.
Bine ați venit în prima „națiune post-creștere” a Europei
Îmi imaginez o țară europeană peste un deceniu. Una care nu se mai prezintă drept un centru tehnologic sau financiar global, ci ca primul stat important care se declară oficial o „națiune post-creștere”.
Această schimbare nu a venit din idealism sau din zel ecologic, ci din realitatea dură că, după ani de stagnare economică, schimbări demografice și stres ecologic tot mai intens, urmărirea creșterii economice nu mai oferea o cale credibilă de urmat.
Ceea ce a urmat nu a fost o revoluție, ci o reevaluare – un răspuns la haosul politic, prăbușirea serviciilor publice și adâncirea inegalităților, care a adunat o largă coaliție de tineri alegători, activiști de mediu, centriști deziluzionați și lucrători epuizați din prima linie în jurul unei noi viziuni pragmatice pentru viitor.
În centrul acestei mișcări a fost o schimbare de limbaj și priorități, guvernul renunțând la promisiunile de expansiune economică fără sfârșit și angajându-se, în schimb, pentru bunăstare, reziliență și echitate – aliniindu-se la o conversație internațională tot mai amplă despre depășirea PIB-ului, deja în creștere în cercurile de politică europeană și inițiative precum „post-growth deal” finanțat de UE.
Dar această transformare a fost și rezultatul a ani de derivă politică și dezamăgire publică, catalizată în cele din urmă de o reformă electorală care a rupt blocajul bipolar și a permis formarea unei noi alianțe, formată din organizatori locali, inovatori în politici publice și o generație pregătită să reimagineze ce înseamnă succesul național.
Taxele ar fi mai mari, în special pe terenuri, averi și carbon. Dar în schimb, serviciile publice au fost transformate. Sănătatea, educația, transportul, internetul de bandă largă și energia au devenit drepturi universale, nu bunuri privatizate.
Munca s-a schimbat: săptămâna standard a fost redusă la 30 de ore, iar statul a încurajat locurile de muncă în îngrijire, educație, întreținere și refacere ecologică. Oamenii aveau mai puțini bani de cheltuit – dar și mai puține cheltuieli.
Modelele de consum s-au schimbat. Hiperconsumul a intrat în declin. Atelierelor de reparații și platformelor de tip sharing le-a mers din plin. Piața imobiliară a fost restructurată în jurul ideii de siguranță pe termen lung, nu de câștiguri speculative. Un program public de locuințe de mare amploare a înlocuit investițiile de tip buy-to-let ca model dominant. Inegalitatea în avere s-a redus, iar orașele au devenit mai dense, pe măsură ce utilizarea autoturismelor a scăzut și spațiile publice au fost redobândite.
Pentru generația tânără, viața într-o lume post-creștere nu mai era despre urcarea pe scara veniturilor, ci despre stabilitate, timp și relații. Pentru generațiile mai în vârstă, existau garanții: pensiile au fost păstrate, sistemele de îngrijire au fost refăcute, iar protecția privind deținerea de locuințe a fost întărită. A apărut un nou sentiment de reciprocitate între generații – nu perfect, dar mai vizibil decât înainte.
Pe plan politic, tranziția nu a fost lipsită de riscuri. A existat o reacție de respingere – unii dintre cei bogați au plecat. Dar mulți au rămas. Și, în timp, narațiunea s-a schimbat. Această țară europeană a început să fie privită nu ca o rămășiță înapoiată, ci ca un laborator de guvernare al secolului XXI – un loc unde realismul ecologic și solidaritatea socială dictau politica, nu doar țintele trimestriale.
Tranziția nu a fost uniformă și nici lipsită de durere. S-au pierdut locuri de muncă în sectoare considerate nesustenabile. Lanțurile de aprovizionare au fost restructurate. Competitivitatea internațională a avut de suferit în anumite domenii. Însă discursul politic – elaborat cu grijă și larg dezbătut – a reușit să argumenteze că reziliența și echitatea sunt mai importante decât o creștere temporară.
În timp ce unele țări au ridiculizat acest model, altele au început în tăcere să îl studieze. Unele orașe – mai ales din țările nordice, peninsula Iberică și regiunea Benelux – i-au urmat exemplul, inspirându-se din tot mai numeroasele cercetări privind planificarea urbană post-creștere și indicatorii alternativi de prosperitate care nu se bazează pe PIB.
Aceasta nu a fost o retragere din fața ambiției, ci o redefinire a acesteia. Schimbarea s-a bazat pe o tot mai vastă literatură academică și de politici publice, care argumentează că o tranziție planificată și democratică de la modelele centrate pe creștere nu doar că este compatibilă cu progresul social, ci este esențială pentru a preveni colapsul ecologic și societal.
Tranziția post-creștere a acestei țări a ajutat-o să evite o fragmentare politică mai profundă prin înlocuirea austerității cu investiții masive în reziliența comunităților, infrastructura de îngrijire și democrația participativă – de la bugetare locală la planificare condusă de cetățeni. A prins rădăcini o nouă cultură civică: mai lentă și mai deliberativă, dar mai puțin polarizată, pe măsură ce politica s-a mutat de la promisiuni abstracte de creștere către dezbateri sincere despre compromisuri reale.
La nivel internațional, țara a renunțat la o parte din influența geopolitică în favoarea autorității morale, concentrându-se mai puțin pe competiția economică și mai mult pe cooperarea globală în privința climei, echității fiscale și guvernanței digitale – câștigând o nouă relevanță în rândul națiunilor mai mici care urmăresc propriile lor drumuri post-creștere.
Dar este totul doar o fantezie socială și economică? S-ar putea argumenta că adevărata fantezie este să credem că țările Europei – și partidele care se luptă să le conducă – pot continua să insiste asupra „creșterii cu orice preț” (indiferent dacă realmente cred sau nu cu adevărat în ea).
Alternativa – acceptarea realității post-creștere – ar putea oferi lumii ceva ce nu am mai văzut de mult: onestitate în politică, un angajament real față de reducerea inegalității și o credință că un viitor mai echitabil și mai durabil este încă posibil.
Nu pentru că ar fi ușor, ci pentru că este singura opțiune rămasă.
Traducere după Welcome to post-growth Europe de Peter Bloom, profesor de management la Universitatea Essex.
