Singurul lucru cert în viaţă e că aceasta se va sfârşi într-o bună zi. Cunoaşterea acestui fapt este probabil trăsătura definitorie a condiţiei umane. Şi, din câte ştim până acum, noi suntem singurii capabili să contemplăm această perspectivă a propriei morţi.
Memento mori. Să reinventăm moartea
În următoarele articole vom explora implicaţiile celor scrise mai sus: definiţia în continuă schimbare a morţii, modul în care cunoaşterea faptului că vom muri a dat naştere civilizaţiei, realitatea morbidă a descompunerii şi dacă are sens să ne temem de moarte. Dar mai întâi, când am conştientizat propria mortalitate?
Când au devenit conştienţi strămoşii noştri de propria mortalitate? Răspunsul la această întrebare ne-ar putea conduce către înţelegerea originii modului nostru unic de viaţă.
Pansy a murit paşnic într-o după amiază de iarnă, avându-i lângă sine pe fiica sa Rosie şi pe prietenii Blossom şi Chippy. În timpul în care a zăcut, cei de lângă ea au mângâiat-o şi au consolat-o; după ce s-a oprit din respirat, i-au mişcat membrele şi i-au examinat gura pentru a confirma că era moartă. Chippy a încercat de două ori s-o resusciteze prin lovituri aplicate pieptului. În acea noaptea Rosie a stat trează la căpătâiul mamei sale.
Moartea lui Pansy, în decembrie 2008, pare una liniştită şi banală, dar în fapt a fost extrem de neobişnuită. Cimpanzeii captivi sunt rareori lăsaţi să moară "acasă"; de obicei sunt daţi deoparte şi eutanasiaţi. Dar îngrijitorii de la Blair Drummond Safari and Adventure Park din Stirling, Marea Britanie, au decis să o lase pe Pansy să stea împreună cu camarazii săi până în ultima clipă pentru ca răspunsul acestora în faţa morţii să poată fi observat.
Este greu să nu te întrebi ce se întâmplă în minţile lui Rosie, Blossom şi Chippy înainte şi după moartea lui Pansy. Este posibil ca ei să fi simţit durere şi tristeţe? S-au gândit la propria mortalitate? Până recent aceste întrebări ar fi putut fi considerate periculos de antropomorfice şi dincolo de o anumită limită. Dar nu mai este cazul.
Decesul lui Pansy este una dintre mai multele observaţii recente ale morţii cimpanzeilor, aflaţi atât în captivitate, cât şi în mediul natural, care ne conduc la o înţelegere surprinzătoare a relaţiei pe care o au cu moartea rudele noastre cele mai apropiate. Aceasta, la rândul ei, ne conduce la o şi mai profundă întrebare: la ce moment în evoluţia umană strămoşii noştri au dezvoltat o înţelegere modernă a morţii, incluzând aici o conştientizare a propriei mortalităţi? Răspunsul merge mai departe decât atitudinea noastră în faţa morţii, căci ne-ar putea ajuta să înţelegem mai bine originea modului nostru unic de viaţă.
Pentru cele mai multe animale, un corp mort este pur şi simplu un obiect lipsit de viaţă. Unele specii au dezvoltat comportamente care sunt destul de elaborate pentru a scăpa de cadavre: şobolanii-cârtiţă, de exemplu, le târăsc într-una din latrinele vizuinii care apoi este închisă, toate acestea având la bază acte pur practice, cu niciun sens sau scop mai adânc.
Unele animale au totuşi în mod clar o relaţie mai complexă cu moartea. Elefanţii sunt cunoscuţi pentru fascinaţia pentru oasele elefanţilor morţi, în timp ce delfinii au fost observaţi petrecându-şi o perioadă lungă de timp alături de cadavre.
Niciun animal, totuşi, nu trezeşte la fel de mult interes ca şi cimpanzeii. Psihologii James Anderson şi Louise Lock de la Universitatea Sterling, care au înregistrat moartea lui Pansy, arată faptul că răspunsurile camarazilor săi au fost "fascinant de similare cu cele ale oamenilor în cazul unei morţi paşnice", incluzând aici respectul, grija, căutarea unor semne de viaţă, încercări de resuscitare, veghe, întristare şi doliu.
Lucruri similare au fost observate în rarele ocazii în care moartea a fost înregistrată în rândul cimpanzeilor sălbatici. Primatologii Alexander Piel de la Universitatea California din San Diego şi Fiona Stewart de la Universitatea Cambridge au fost martorii unui astfel de eveniment, în timp ce se aflau în Parcul Naţional Gombe din Tanzania, în ianuarie 2010. Un pic mai devreme într-o dimineaţă, îngrijitorii găsiseră corpul unui cimpanzeu femelă, pe nume Malaika, care, se pare, căzuse dintr-un copac.
Atunci când Piel şi Stewart au sosit la nouă şi un sfert dimineaţa, în jurul corpului lui Malaika se strânseseră o mulţime de cimpanzei. Pentru următoarele 3 ore şi jumătate perechea de cercetători a observat şi a filmat scena în care o succesiune de cimpanzei vizita corpul, în timp ce alţii priveau din copaci. Unii păreau doar curioşi, adulmecând sau îngrijind corpul. Alţii îl scuturau, îl trăgeau sau îl băteau ca şi cum ar fi fost frustraţi sau mâniaţi. Masculii dominanţi au pus în scenă manifestări ale puterii în jurul corpului sau chiar cu acesta; masculul alfa l-a aruncat pe malul unui râu. Mai mulţi cimpanzei au început să strige a primejdie.
Atunci când corpul a fost într-un final îndepărtat de îngrijitori, opt cimpanzei s-au îndreptat înspre locul în care acesta stătuse şi au început să miroasă şi să atingă pământul cu intensitate şi emoţie. Ei au petrecut astfel aproximativ 40 de minute, timp în care au generat un cor de huiduieli înainte de a pleca. Ultimul cimpanzeu care a vizitat locul a fost fiica lui Malaika, Mambo.
Ce să înţelegem din toate astea? Potrivit lui Piel, comportamentul cimpanzeilor poate fi clasificat în trei categorii: morbiditate, sau interes crescut faţă de cadavru, doliu şi "spectacol social". În ceea ce priveşte moartea lui Pansy, acele comportamente sunt similare modului în care şi noi, oamenii, ne comportăm.
"Pericolul este de a antropomorfiza (de a atribui fenomenului caracteristici tipic umane - n.tr.), dar cea mai mare parte a acestui comportament este încă prezent la oamenii moderni", spune Paul Pettitt, un arheolog de la Universitatea Sheffield din Marea Britanie care studiază originile înhumării umane. "Putem observa la cimpanzei comportamente extrem de simple care au evoluat spre manifestări mult mai formale de doliu. Avem astfel la îndemână potenţiale indicii despre comportamentul în aceste situaţii al maimuţelor din Miocen şi al proto-oamenilor timpurii."
Nu vom putea şti niciodată ce s-a întâmplat cu adevărat. Dar fosilele şi dovezile arheologice oferă indicii interesante despre modul în care acest tip de comportament a evoluat până a atins forma ritualurilor moderne. Iar aceasta a devenit o problemă majoră de studiu în paleoantropologie. Tratamentul acordat de oameni morţilor se încadrează în categoria "activităţilor simbolice", alături de limbă, artă şi alte lucruri care fac ca oamenii moderni să fie unici. Toate acestea erau considerate a fi apărut cu 40000 de ani în urmă, dar descoperiri recente ne-au trimis mai departe în trecut, înapoi cu 100000 sau chiar mai mulţi ani.
Orice aducea a practică mortuară care părea să fi fost mai veche de 40 000 de ani obişnuia să fie respins ca artefact. Dar nu mai este cazul, spune Francesco d’Errico de la Universitatea Bordeaux, Franţa. "Cei mai mulţi arheologi acceptă în prezent ideea că oamenii moderni, omul de Neanderthal şi posibil şi alţi hominizi primitivi erau implicaţi în diverse practici mortuare cu mult timp înainte de borna de 40000 de ani."
Hominizii de pe deal
Semnele cele mai timpurii sunt într-adevăr foarte vechi. În 1975, pe un deal abrupt acoperit de iarbă de lângă Hadar, Etiopia, paleontologii au descoperit 13 specimene din strămoşul nostru bătrân de 3.2 milioane de ani, Australopithecus afarensis – nouă adulţi, doi tineri şi doi copii – toţi la o distanţă la care se puteau atinge unul pe celălalt şi aparent depuse în aceeaşi perioadă de timp. Modul în care au ajuns acolo constituie un mister. Nu există dovezi ale unui potop sau ale unei alte catastrofe similare care să-i fi putut ucide în acelaşi moment pe toţi. Nu există semne care să arate că oasele lor ar fi fost mestecate de prădători. Ei sunt, după cum descoperitorul lor Donald Johanson a scris mai târziu, "doar nişte hominizi îngropaţi pe un deal".
Anul trecut, parţial şi datorită cercetărilor făcute în legătură cu cimpanzeii, Pettitt a propus o nouă explicaţie: cadavrele au fost lăsate acolo în mod deliberat printr-un act de "abandon structurat". Asta nu înseamnă înmormântaţi ori altceva cu însemnătate simbolică ori religioasă. "Probabil că era vorba doar de nevoia de a scăpa de un cadavru aflat într-o stare avansată de putrefacţie", spune Pettitt. Chiar şi aşa, acest act reprezintă un avans cognitiv semnificativ faţă de situaţia cimpanzeilor, care îşi lasă morţii acolo unde aceştia cad. E probabil prima manifestare a unei trăsături specific umane." Ar putea fi recunoaşterea faptului că locul potrivit pentru un cadavru nu este lângă cei încă vii, o primă diviziune formală între cei vii şi cei morţi", spune Pettitt.
Exceptând situaţia în care noi descoperiri ar oferi indicii suplimentare, va fi imposibil să confirmăm dacă australopitecii îşi îngropau morţii într-un loc special. Dar pentru perioada de acum o jumătate de milion de ani, dovezile sunt mult mai clare.
Sima de los Huesos - Groapa Oaselor – a fost descoperită în timpul anilor 1980 la baza unui depozit de calcar dintr-o peşteră din Munţii Atapuerca din nordul Spaniei. Aceasta conţinea resturile a cel puţin 28 de oameni primitivi, cel mai probabil Homo heidelbergensis, un strămoş probabil atât al lui Homo Sapiens, cât şi al lui Homo Neanderthalensis.
Cum au ajuns acele oase acolo? O posibilitate evidentă este că ei ar fi căzut accidental în depozitul de calcar, dar acest lucru pare improbabil atunci când luăm în considerare modul în care oasele s-au fracturat. "Nu pare a fi o acumulare naturală", spune Pettitt. Cele mai multe schelete aparţin unor adolescenţi sau unor tineri, iar multe dintre ele prezintă semne de diformitate sau boală osoasă.
Potrivit lui Pettitt, cea mai bună explicaţie pe care o putem da e că aceste schelete fuseseră plasate intenţionat pe vârful depozitului de calcar şi că apoi acestea au alunecat treptat în jos. Dacă această explicaţie este cea adevărată, aceasta ar putea fi cea mai timpurie dovadă a unei forme de "locuinţă funerară", sau indicarea unui anumit loc numai pentru morţi – cel mai probabil, în acest caz pentru cei care erau nişte paria deformaţi – un pas în plus spre concepţia modernă despre moarte.
Odată ce ai desemnat anumite locuri numai pentru morţi, este clar că îi tratezi ca şi cum ar fi încă parte din sistemul social. "Odată ce ai ajuns la acest punct, înseamnă că eşti pe drumul către activităţile simbolice legate de moarte", spune Pettitt.
Ce înţelegeau acei proto-oameni despre moarte? Ei ştiau că ei înşişi sunt muritori? Aveau un concept despre viaţa de dincolo? "Nu avem nicio idee", spune Pettitt.
Ceea ce ştim însă e că această formă de depozitate funerară a devenit din ce în ce mai întâlnită: trupurile sunt găsite în locuri care sunt greu de interpretat a avea altă funcţiune, acestea fiind introduse în fisuri şi spărturi, în locuri greu accesibile sau în peşteri.
De la conceptul de depozit funerară şi până la îngropare este doar un pas – crearea de cavităţi artificiale pentru ascunderea morţilor. Dovezile cele mai timpurii ale acestei metode vin din două peşteri din Israel – Skhul şi Qafzeh – în care s-au găsit scheletele vechi de 120 000 de ani ale unor Homo Sapiens, prezente în cavităţi create de mâna omului. Există, de asemenea, dovezi ale unor forme de îngropare caracteristice omului de Neanderthal datând din aceeaşi perioadă. Toate acestea se adaugă dovezilor care arată că oamenii erau în drum spre o cultură simbolică mult mai devreme decât credeam anterior. "Odată ce au început să practice îngroparea premeditată a cadavrelor, cred că probabilitatea ca acei oameni să se fi gândit la lucruri precum viaţa de după moarte a crescut", spune Pettitt.
Chiar şi aşa, aceste înhumări nu reprezintă un punct fără întoarcere. Numai o mână de astfel de locuri sunt cunoscute; comparativ cu numărul persoanelor care au murit, ele sunt incredibil de rare. Se pare că îngroparea avea loc doar în ocazii speciale; cei mai mulţi morţi erau probabil încă depozitaţi sau abandonaţi.
De-abia începând cu aproximativ 14 000 de ani în urmă cei mai mulţi oameni au început să fie îngropaţi în ceea ce azi numim cimitire. În aproximativ aceeaşi perioadă oamenii se stabileau definitiv în anumite locuri şi inventau agricultura şi religia, astfel că nu este o coincidenţă faptul că cea mai veche clădire ceremonială, Göbekli Tepe din Turcia, a fost construită la acea perioadă.
Cu mult înainte de acel moment, totuşi, oamenii primitivi păreau a avea un concept despre moarte nu cu mult diferit de al nostru. Arta, limbajul, practicile funerare elaborate, sunt toate expresii ale aceluiaşi fapt, spune Pettitt. "Totul face parte din ceea ce ne deosebeşte nu numai de alte animale, dar şi de alte specii din genul Homo care au existat înainte."
Graniţa neclară dintre viaţă şi moarte? (2)
Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului death, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Alexandru Hutupanu
