În 500 de milioane ani, Soarele se va fi umflat atât de mult încât Pământul a devenit o planetă ostilă, lipsită de orice formă de viaţă şi având o suprafaţă asemănătoare Lunii. Astfel arăta viitorul planetei până acum ceva timp. Dar, nu vă îngrijoraţi!
Oamenii de ştiinţă au un plan pentru a muta Pământul într-o zonă locuibilă în viitor. Acest lucru va dura numai 10 milioane ani.
Mutarea Pământului ar putea fi singura metodă de a salva umanitatea, după extinderea straturilor exterioare ale Soarelui. Dacă Pământul va rămâne în calea lor, apa şi atmosfera lui se vor evapora în spaţiu, urmând ca apoi planeta noastră să fie înghiţită de Soare. Acest lucru nu va fi convenabil pentru noi – deci până atunci, dacă vrem să continuăm să locuim pe Pământ, va trebui să îl mutăm puţin. Având în vedere învăţătura că nu trebuie să lăsăm pe mâine ce putem face azi, oamenii de ştiinţă au venit cu un plan.
Vestea bună este că principiul de la baza acestui plan nu doar că a existat, dar a şi fost folosit încă din anii 1970. Se numeşte asistenţă gravitaţională, iar noi o folosim pentru a schimba traiectoria sateliţilor şi pentru a le mări sau micşora viteza. Prima utilizare majoră a acesteia a fost când Voyager 2 a primit sprijin din partea lui Jupiter pentru a ajunge la Saturn, apoi a primit asistenţă de la Saturn şi de la Uranus pentru a înainta în exterior. Acest principiu a fost folosit pentru a încetini sateliţi – Galileo a fost încetinit de Io pentru a trece pe lângă Jupiter - şi pentru a aduce sateliţii care au probleme cu traiectoria, ca de exemplu satelitul geosincron ce nu s-a prea sincronizat, la viteza şi poziţia corectă. Asistenţa gravitaţională poate asigura sateliţilor viteze mult mai mari decât orice combustibil.
Ideea e simplă. Apropie un satelit de o planetă, iar gravitaţia planetei va controla satelitul. Dacă un satelit se îndreaptă direct spre o planetă, el va cădea pe suprafaţa acelei planete. (Sau va şuiera prin gaze, va pocni undeva aproape de centru, sau se va sparge pe gheaţă, totul depinzând de suprafaţa planetei respective.) Dacă se mişcă sub un unghi faţă de planetă, este atras şi de această dată de gravitaţie, ce îi va creşte avântul, dar el va cădea acum în jurul curburii planetei, şi va evada în spaţiu. Ar fi asemănător cu prinsul unui prieten care aleargă pe lângă noi. Am putea să împingem prietenul spre noi, schimbându-i direcţia sau chiar mărindu-i viteza, dar acesta ar putea să se elibereze şi să accelereze din nou, departe de noi.
În timp ce satelitul dobândeşte o nouă direcţie şi un avânt mai mare, planeta îşi schimbă, de asemenea, direcţia şi avântul. Deoarece planeta este mult mai mare decât satelitul, noi nu observăm schimbările planetei. Aşadar, planul nostru este de a creşte dimensiunea satelitului. Putem face acest lucru prinzând un asteroid mare pe care apoi să îl lansăm în jurul Pământului. Asteroidul ar trebui să fie de mărimea Long Island şi să aibă rachete alimentate de Soare. Zborul asteroidului în apropierea Pământului ar provoca schimbarea avântului acestuia, trăgându-l din calea Soarelui şi astfel din zona periculoasă.
Vestea proastă este că acest proces nu este nici rapid, nici uşor. Ar trebui repetat de nu mai puţin de 6 mii de ori. Din unele estimări a reieşit chiar că ar fi nevoie de aproape un milion de repetiţii. Între acestea, asteroidul ar trebui să meargă spre Jupiter sau spre Saturn, iar prin asistenţă gravitaţională, acesta ar fi trimis înapoi către Pământ. Fiecare astfel de trecere ar duce asteroidul la o distanţă de 25.000 şi 16.000 de kilometri depărtare faţă de Pământ. Orice greşeală ar duce la pierderea asteroidului sau ar face ca acesta să lovească Pământul, ucigând orice formă de viaţă, cu excepţia microbilor. Dar, în comparaţie cu o posibilă ”cădere“ în Soare, aceasta este cea mai bună opţiune, nu?
Răspunsul este negativ dacă locuim pe litoral. Puterea asteroidului asupra valurilor ar fi de zece ori mai mare decât cea a Lunii. Acesta ar cauza furtuni, valuri tsunami şi schimbări sezoniere neprevăzute. De asemenea, va trebui să calculăm trecerile sale, ca să nu schimbe rotaţia Pământului, dându-ne, de exemplu, o zi de 23 de ore. Chiar dacă am reuşi să mutăm Pământul, ideal fiind locul actual al lui Marte, noi am avea o orbită diferită în jurul Soarelui, şi am avea planeta Marte ca un nou vecin ciudat, care s-ar putea să ne creeze probleme cu orbita. Dar care este partea bună? Alte cinci miliarde de ani de viaţă pe Pământ! În acest moment, se pare că am avea numai trei miliarde – lucrurile începând să se înrăutăţească după jumătate de miliard. Nu ştiu ce credeţi voi, dar încă cinci miliarde de ani pe Pământ ar merita, să spunem, munca a patruzeci de milioane de ani. Deci, cine vrea să înceapă să construiască acele rachete solare?
Traducere după dont-worry-people--nasa-has-a-plan-for-moving-the-earth de către Andreea Dogaru
