Creierul umanPrivirea propriului creier este o experienţă umilitoare şi uşor anevoioasă pentru fiecare dintre noi. Al meu, descris de un RMN recent efectuat, este uimitor de complicat, compact şi derutant. Acesta este cel mai bun portret al minţii mele pe care îl voi vedea vreodată.

 

 

 

 

Dar pentru ochii mei ignoranţi (care datorită unui bonus ciudat de care am beneficiat urmăresc acum propriile lor secţiuni transversale) pare să arate destul de mult ca oricare alt creier.

Aparent, un ochi mai experimentat nu ar putea fi de folos. "În timp ce toţi participanţii mei sunt foarte încântaţi să-şi vadă propriul creier scanat pentru prima dată, iar eu sunt adesea întrebat: "Ce-mi poţi spune despre creierul meu?", realitatea este că pentru o perioadă lungă creierul va continua să rămână o structură misterioasă", spune neurologul care a efectuat scanarea creierului meu cu scopul de a servi în cercetare. "Noi trebuie să ne mulţumim cu faptul că ştim că fiecare părticică din Eul propriu este construită undeva în complexitatea acestuia, dar nu putem explica cum."

Neurologii se trezesc probabil  dimineaţa cu speranţa că vor umple golul care există între forma şi funcţionarea creierului, dar pentru un nespecialist ca mine aceste aspecte sunt frustrante. Deşi mă declar materialist, sunt totuşi reticent la gândul că acea pată de cerneală pasivă de pe ecran sunt "eu".

Această disonanţă cognitivă m-a însoţit în cadrul inaugurării ″Brains″, un nou spectacol care a avut loc la Londra în cadrul manifestării London’s Wellcome Collection al cărei subtitlu, "Mintea umană. O viziune materialistă", sugerează că posesorii săi sunt de acord cu perspectiva mea. "Neuroştiinţa deţine perspectiva unei explicaţii obiective care să ţină seama de caracterul conştient - fiinţa sau creierul sub forma unor ţesuturi complicat conectate", este redat în cadrul introducerii. Dar cea mai mare parte a expoziţiei este dedicată creierului în ansamblul său, colecţionarilor de creiere şi accesoriilor anatomice, făcând puţine referiri explicite la structura fină a creierului sau la modul în care acesta ar putea da naştere gândirii.

Această misiune este mai puţin restrictivă decât ar putea părea. Evoluţia a dezvăluit faptul că cel mai vital organ al corpului este bine păzit împotriva intruziunilor şi, asemeni unui subprodus, este bine ascuns pentru a nu putea fi inspectat. Chiar şi astăzi, doar o mică parte a populaţiei a avut şansa să îşi poată vedea propriul creier - şi mulţi dintre noi (spre deosebire de mine, din fericire), au făcut-o doar atunci când au avut motiv să le fie teamă de ceea ce vor afla.

Deci, tentativele de a accesa, vizualiza şi înţelege creierul au fost numeroase. Este un drum bătătorit, iar o parte din materialul istoric – tipare anatomice elaborate, busturi bizare frenologice şi unelte chirurgicale cu aspect sumbru – e foarte cunoscut. Preocupările ştiinţifice sunt mult mai convingătoare, chiar dacă tind să fie groteşti - de la invenţiile în formă de arahnide utilizate pentru a măsura dimensiunile cutiei craniene la rolele de felii fine de creier de şoarece.

O mare parte din atracţie nu stă în obiectele în sine, ci în spatele istoriilor personale, înfăţişate în imagini în care îndrăzneala pare uneori caraghioasă sau o misiune clinică. Cu ajutorul instrumentelor de trepanare confecţionate din silex şi dinţi de animale "ar fi durat mult mai mult să deschidem craniul decât cu majoritatea instrumentelor moderne", suntem informaţi în mod sec într-una dintre imagini. American Anthropometric Society a reprezentat "practic un club care permitea conducătorilor SUA din domeniul ştiinţei să se disece unul pe altul ", ne transmite o altă imagine.

 

 

Izolat în craniu, creierul unui individ dezvoltă relativ puţine caracteristici distinctive, cu excepţia celor cauzate de traume, boli sau accidente rare din cursul naşterii. Deci creierele notabile tind să fie asociate unor poveşti tragice. Acesta este de multe ori cazul exemplarelor anatomice, dar ceea ce este remarcabil la creierele expuse este interferenţa semnificativă cu criminalitatea. Unele dintre cele mai izbitoare imagini au fost achiziţionate de la persoane care au avut parte de momente nefericite în cursul vieţii, un motiv suficient de a le refuza moartea onorabilă. În alte cazuri, ecuaţia morală este inversată, colecţionarii mergând dincolo de graniţa decenţei în dorinţa lor de a poseda creierul. Nivelul cel mai josnic este atins prin probbila ucidere a  copiilor "slabi" de către medicii nazişti.

Specimenele  de creier din cadrul colecţiei care sunt donate voluntar sunt la fel de remarcabile. Convingerea cuiva să doneze acest organ, care este cel mai personal dintre toate, este o şmecherie dificilă, iar partea memorabilă a expoziţiei ţine mai mult de  modul în care apelarea la ego-ul persoanelor însemnate şi binevoitoare le-a convins pe acestea să îşi doneze creierele pentru examinarea post-mortem. Mai recent, un studiu medical le-a oferit viitorilor donatori o motivaţie. Deosebit de zguduitoare este povestea Anitei Newcomb McGee, chirurg în armata SUA care a cedat creierul fiului său de nouă luni, împreună cu o fotografie şi o schiţă a capului său, cu cuvintele "vreau ca el să aducă un beneficiu în lume, într-un fel sau altul, dacă este posibil."

Dar acest altruism este temperat de faptul că spre deosebire de multe dintre celelalte "organe carismatice" creierul nu poate fi teoretic transplantat. Faptul că ştim că altcineva şi-ar putea prelungi viaţa cu ajutorul unei inimi dăruite este un stimulent puternic pentru a dona, dar suntem mai puţin stimulaţi să fim generoşi când vine vorba de creier - deşi ar părea că distincţia nu este făcută de către cei care donează. Poate donatorii reticenţi ar putea fi atraşi cu ajutorul fotografiilor emoţionante ale viitorilor donatori joviali, care cuprind imagini variind de la cele ale unui fost soldat la cele ale unei directoare, realizate de către artista Ania Dabrowska şi de specialistul în ştiinţe sociale Bronwyn Parry.

Unul dintre exponatele prezentate care iese în evidenţă ar putea încuraja chiar mai mult: un film documentar realizat de anatomiştii de la London's Hammersmith Hospital şi tăierea cu precizie a creierului donat în felii de jumătate de centimetru aproape fără a produce sunete. Sau poate că nu. Aceasta este o ştiinţă bine consacrată, care impune respect şi se desfăşoară pe organe donate de bună voie pentru binele sănătăţii umane şi pentru ştiinţă. Şi totuşi aceasta o provoacă pe una dintre colegele mele spectatoare să murmure, mai mult pentru ea: "Greşit, greşit greşit". Pentru mine, filmul este una dintre cele mai convingătoare exponate - probabil singurul care mă face să meditez la a mă oferi serviciului de ştiinţă medicală pentru mai mult decât o scanare non-invazivă.

Mai puţin clare pentru mine sunt secţiunile creierului lui Einstein aflate în apropiere, conservate în condiţii extrem de dubioase după moartea sa. În mod evident, există o anumită atracţie asociată probabil cu cel mai faimos creier care a existat vreodată, însă creierul lui Einstein nu este mai uşor de studiat decât oricare altul şi probabilitatea scăzută de a ajunge la vreo descoperire ştiinţifică prin studierea sa pare o recompensă neînsemnată având în vedere că s-a ajuns aici într-un mod lipsit de demnitate, folosind fragmente de ţesut obţinute ilicit din creierul unei minţi strălucite.

Insulta finală: o copie 3D tipărită a întregului organ, reconstruit pentru un documentar TV cu ajutorul fotografiilor de arhivă. Această rămăşiţă pământească absurdă simbolizează pentru mine proporţia în care obiectele de pe ecranul Wellcome sunt îmbibate cu interes ştiind că ele au fost odată imaginea conştiinţei. Este raţiunea publicului, mai degrabă decât creierul de pe ecran, cea care face treaba.

Spectacolul Wellcome confruntă vizitatorii cu marea prăpastie dintre cunoştinţele noastre despre forma creierului acumulate cu greu şi de capacitatea noastră, încă insuficientă, de a înţelege care este funcţia sa, ceea ce în mare parte s-a întâmplat şi în cazul meu. Nu a redus golul dintre imaginea gri a creierului meu şi sentimentul meu de sine. În cazul în care a avut un efect, acesta a fost de a o adânci. Dar m-a făcut să apreciez discrepanţa uimitoare şi să mă minunez din nou de munca celor care caută să o umple.

 

 

Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului The matter of your brain, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere:
Ecaterina Pavel

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.