Filozoful american Drew M. Dalton încearcă să înțeleagă consecințele filozofice și existențiale ale științei, în special ale termodinamicii, ajungând la concluzia că înțelegerea „vechii filozofii”, conform căreia trebuie să trăim în acord cu natura, este greșită, căci natura este un fel de mare dezintegrator inexorabil; ce putem însă face este să ținem cont de ceea ce știm și să ne calibrăm viețile și acțiunile în consecință.
Iată mai jos principalele idei dintr-un articol recent al acestuia, denumit „Nature is evil” .
• Totul în univers mănâncă și este mâncat. Totul distruge și este distrus. Este datoria noastră morală să reacționăm împotriva universului.
• Realitatea nu este nici pe departe atât de binevoitoare. La fel ca tot ceea ce există – stele, microbi, petrol, delfini, umbre, praf și orașe – nu suntem nimic mai mult decât cupe sortite să se spargă la nesfârșit de-a lungul timpului, până nu va mai rămâne nimic de distrus. Aceasta este oroarea tăcută care structurează însăși existența.
• Încă trăim consecințele revoluției termodinamice. Nu am înțeles pe deplin consecințele filosofice și existențiale ale dezintegrării entropice. Nu avem deocamdată o concepție a realității așa cum este ea cu adevărat.
• În schimb, filosofii se agață de o idee antică a universului în care totul continuă să crească și să înflorească. Conform acestei viziuni, existența este bună. Realitatea este bună.
• Dar cum ar arăta metafizica și etica noastră dacă am afla că realitatea este împotriva noastră?
• Această viziune a realității ca ceva generativ – care se schimbă perpetuu în beneficiul și pentru înflorirea a tot ce creează – a dominat filosofia occidentală încă de la începuturile ei.
• Începând cu Platon, filosofii au fost în general de acord că a trăi bine înseamnă a te alinia cu ordinea rațională a cosmosului. „Trăiește în conformitate cu natura”, îndeamnă Marcus Aurelius în Meditațiile sale. Pentru acești gânditori, natura servește ca ghid etic al acțiunilor noastre și ca piatră de încercare a idealurilor noastre estetice, pentru că întruchipează ceva bun.
• De fapt, cele mai excesive acțiuni ale noastre ca specie – distrugerea pădurilor tropicale, provocarea extincțiilor în masă, modificarea chimiei oceanelor, „minarea viitorului” cu substanțe chimice persistente și altele – sunt perfect în acord cu scopul ultim al universului.
• Realitatea, așa cum o înțelegem acum, nu tinde către înflorirea existențială și devenirea eternă. În schimb, sistemele colapsează, lucrurile se degradează, iar timpul tinde irevocabil către dezordine și, în cele din urmă, către anihilare. Mai degrabă decât ceva cu care să ne aliniem, universul pare a fi fundamental ostil bunăstării noastre.
• Conform legilor termodinamicii, tot ceea ce există există doar pentru a consuma, distruge și stinge și, astfel, pentru a accelera alunecarea către obliterarea cosmică.
• Aceasta sfărâmă credințele noastre comune despre natura și valoarea existenței și cere o nouă metafizică, principii etice noi și îndrăznețe și modele estetice alternative.
• În secolul al XX-lea, întregul set al legilor formale ale termodinamicii a fost stabilit. De atunci, fiecare ramură a științelor naturii a ajuns să se bazeze pe aceste legi pentru a explica transformarea și funcționarea energiei în și între formele sale variate: mecanică, acustică, termică, chimică, electrică, nucleară, electromagnetică și radiantă. Astăzi, aceste legi stau la baza explicării realității și sunt folosite pentru a explica totul, de la originile vieții până la sfârșitul universului ca întreg.
• Prima dintre aceste legi este cunoscută sub numele de „legea conservării energiei”. Ea afirmă că energia (fie sub formă de mișcare, materie sau căldură) nu poate decât să-și schimbe stările. Nu poate, cu alte cuvinte, să fie creată sau distrusă.
• A doua lege afirmă că energia din orice sistem dat – fie complex și material, fie simplu și radiant – se deplasează astfel încât devine mai puțin organizată și concentrată în timp. Această tendință către dezordine, cunoscută drept „entropie”, înseamnă că fluxul de energie din orice sistem dat tinde constant către o stare de echilibru absolut în care nimic nu deține mai multă sau mai puțină energie decât altceva.
• A treia lege a termodinamicii conchide că, deoarece entropia crește în timp, singurul sfârșit logic al acestei disipări perpetue este o stare în care fiecare lucru existent posedă cea mai mică cantitate totală de energie posibilă. Această stare, cunoscută drept „zero absolut”, este definită ca o condiție în care nu mai poate avea loc niciun schimb de energie. Expresia finală a zero absolut este un sistem în care nu există forme complexe de energie, ci doar o distribuție uniformă de radiație de fond de nivel scăzut. În acest abis aproape absolut, nu se poate spune că există vreun „lucru”, iar chiar posibilitatea schimbării este anulată. Această lege le permite fizicienilor contemporani să afirme cu încredere că, deși energia nu poate fi nici creată, nici distrusă (în acord cu prima lege a termodinamicii), ea poate totuși „să se stingă”.
• Legile termodinamicii cuprind întreaga realitate, de la început până la sfârșit, de sus până jos, în origine, ordine și funcționare. Existăm prin virtutea schimbului de căldură și lucrăm în întregime în serviciul decăderii entropice a realității prescrise de acest schimb.
• Trebuie să începem prin a admite că universul este finit și va avea un sfârșit. Mai mult, trebuie să acceptăm că funcția universului este să grăbească această dispariție. Legile termodinamicii dezvăluie, cu alte cuvinte, că ceea ce am putea privi drept puterea generativă a universului aduce, de fapt, anihilarea tuturor lucrurilor: înflorirea vieții contribuie întotdeauna la colapsul final al cosmosului.
• Chiar și Soarele se consumă pe sine în urmărirea acestei obliterări. Când va muri, peste aproximativ 5 miliarde de ani, se va extinde atât de mult, încât Pământul va fi incinerat, iar sistemul solar, așa cum îl știm, va lua sfârșit. Până atunci, energia radiantă a Soarelui va fi colectată și agregată de plante, care o folosesc pentru a descompune și mai mult energia chimică și materială latentă a planetei noastre. Rezultatul acestui proces fotosintetic, creșterea vegetală, nu este nimic mai mult decât o mică contribuție la distrugerea planetei noastre. Asta înseamnă că varza kale, spanacul și salata grăbesc fracțional dizolvarea Pământului. Iar atunci când recoltăm, spălăm, mâncăm și digerăm acești agenți entropici în speranța de a ne susține, nu facem decât să contribuim și mai mult la degradarea și disiparea energiei în mediul nostru local.
• Tot ceea ce există, inclusiv specia noastră, apare din și lucrează în serviciul ordinii distructive a realității. Decăderea, se pare, este esența ultimă a existenței, ceea ce înseamnă că ființa noastră trebuie înțeleasă ca un mod al neființei. Este doar un alt mod prin care anihilarea finală a universului este dusă la îndeplinire.
• Existența este fundamental antagonică și lucrează activ împotriva ei însăși în urmărirea extincției totale. Acesta nu este nicidecum un bine.
• Totul mănâncă și este mâncat. Totul distruge și este distrus. Aceasta este ordinea inextricabilă a universului.
• Pentru a ne susține, trebuie să consumăm și, făcând asta, să absorbim, să descompunem și să disipăm împrejurimile noastre imediate într-un proces care contribuie în mod necesar la pieirea lor și a noastră. Aceasta este funcția, funcția metabolică, a vieților noastre din perspectivă termodinamică.
• Trebuie de asemenea să recunoaștem faptul că, în măsura în care orice ființă are nenorocul distinct de a putea simți și răspunde destinului său termodinamic, ea este sortită să experimenteze putrezirea, ruina, boala și moartea: într-un cuvânt, suferința.
• Dacă existența noastră înseamnă a fi mereu în război cu noi înșine și cu împrejurimile noastre și a contribui activ la suferința a tot ceea ce întâlnim pe drum, atunci în mod cert nu este bine să fii. Viața este o catastrofă morală. A exista înseamnă a fi inevitabil complice într-o ordine care este în întregime rea.
• Dacă a fi complice în fluxul distructiv al universului este rău, atunci binele ar putea fi redefinit ca ceea ce rezistă naturii și structurii realității, oricât de zadarnic ar fi.
• Astfel de eforturi includ adoptarea unor moduri de viață care reduc consumul resurselor planetei sau, cel puțin, diminuează suferința implicată în acel consum – prin veganism, vegetarianism sau alegerea de a consuma doar animale crescute în condiții mai umane și sănătoase.
• Există multe moduri în care putem imagina o astfel de etică a rezistenței, atât personal, cât și politic. Unele dintre acestea, poate, le facem deja fără să știm. Luați în considerare, de pildă, practica medicinei care, deși recunoaște pe deplin destinul ultim al vieții (adică moartea), se străduiește cu o pasiune neobosită să întârzie sosirea acestui destin cât mai mult posibil și să prescrie stiluri de viață care să îmbunătățească calitatea vieții între timp.
• Odată ce înțelegem binele ca ceva ce poate fi atins numai prin rezistență față de ordinea și funcționarea cosmosului în acest fel, putem începe să articulăm un sistem etic care ia în serios perspectivele revoluției termodinamice. A face bine nu înseamnă a lucra în concert cu realitatea și nici nu ar trebui să ne străduim vreodată să trăim în armonie cu natura. Aceasta ne-ar face complici într-un sistem în întregime rău. A face bine înseamnă a rupe acea complicitate – a căuta modalități de a demonta, de a rezista și de a reconfigura structura realității pentru a neutraliza, atenua sau tulbura impulsul ei entropic. Numai urmărind binele în mod negativ, prin acte de refuz și rezistență, putem spera să animăm o nouă etică în cadrul metafizicii dezintegrării.
• În cele din urmă, astfel de eforturi etice sunt sortite eșecului. Într-un univers guvernat de legile termodinamicii, toate eforturile de a conserva viața sau de a proteja ființele sensibile de alunecarea distructivă a naturii sunt destinate să eșueze. Totuși, acest lucru nu ar trebui să ne împiedice să rezistăm.
• Ce avem de făcut atunci? Singurul „trebuie” pe care îl putem deduce, fie și provizoriu, din viziunea realității dezvăluite de revoluția termodinamică este acesta: este datoria noastră să luptăm împotriva naturii universului. Căci tocmai în posibilitatea de a riposta împotriva ororii morale a existenței se pot forja noi imperative etice și noi perspective estetice. Numai străduindu-ne să scăpăm din strânsoarea nocivă a realității putem modela o etică și o estetică pornind din metafizica sumbră a decăderii entropice dezvăluite de știința contemporană.
Sursa: Aeon.com. Autorul articolului, Drew M. Dalton, este filozof și profesor de limba engleză la Universitatea Indiana, SUA. Este autor a două cărți, „The Ethics of Resistance: Tyranny of the Absolute” (2018) și „The Matter of Evil: From Speculative Realism to Ethical Pessimism” (2023).
