„Nu poți exprima sacrul în termeni făcuți pentru profan, dar poți discuta profanul în termeni făcuți pentru sacru", afirmă Nassim Taleb. Dar ce vrea să spună? Ce mi-a stârnit curiozitatea citind această maximă a fost în special a doua parte: ce înseamnă să discuți profanul prin terminologie dedicată sacrului?
În original: „You cannot express the holy in terms made for the profane, but you can discuss the profane in terms made for the holy”.
Primul gând la citirea acestei sentințe a fost referitor la cartea lui Eliade „Sacrul și profanul”, o carte superbă, chiar dacă acum mulți ani, când am citit-o, eram mai degrabă foarte circumspect față de ideea de sacru, în sensul că tindeam să văd în orice mențiune a sacrului o invocare mistică nelegitimă a invizibilului, mai pe românește - o admitere a realității unei impresii personale forțate, fără substanță. La Eliade, sacrul era acel mod unic de a fi pe care-l poți experimenta, de pildă, într-o mănăstire, unde, chiar și necredincios, poți avea impresia că atingi o latură a existenței la care nu ai acces când vrei și unde vrei. Sacrul nu este descriptibil, ci, ca o durere de măsea, îl poți invoca și poate fi recunoscut de cei care au avut o experiență similară.
Dar să revenim la Taleb.
În prima partea a maximei, gânditorul spune că nu poți folosi limbajul profan pentru a exprima sacrul. Care e acest limbaj profan? Aș opta pentru limbajul științific în special, deși putem include și vorbirea de zi cu zi. De ce? Pentru că limbajul științific este cel care se ocupă, pe cât poate, de descrieri precise ale „observabilelor”, a celor care pot și sunt măsurate. Nu poți vorbi în termeni tehnici despre experiența prezenței într-o mănăstire, nu?
Dar care este terminologia sacră ce acoperă ambele domenii, atât cel al sacrului, cât și cel al profanului?
Desigur, nu vom găsi aici cuvinte pe care nu le recunoaștem, adânc ascunse prin dicționare specializate, ci termeni care invocă și partea ascunsă a lumii. Simpla idee de zeu care coordonează destinele omenirii face parte din acest vocabular al sacrului.
Recunoașterea misterului, acolo unde acesta a rămas nemodificat, oricâte eforturi a făcut omul - este parte din limbajul sacru.
Cum a apărut lumea? Dar viața? Cum au evoluat toate? Cum a apărut conștiința? Ce este conștiința? Toate sunt parte din misterul nealterat al vieții. Iar misterul are componenta sa de transcendent, de latură nevăzută și neexplicată a realității, dar a cărei existență o arătăm tocmai prin lipsa explicației pentru ce vedem și observăm.
Familia are o aură sacră pentru mulți, pentru că legătura dintre membrii de familie merge dincolo de descrierea rece a relațiilor gen mamă-fiică, soț-soție. Cel puțin în multe cazuri, căci diversitatea umană este surprinzătoare.
Partea (un membru al familiei) se vede, în fapt, completă doar prin ceilalți. Copilul nu este „celălalt”, ci parte din mamă sau tată, care sunt dispuși la sacrificiul suprem pentru acesta. Aceasta intră în contradicției cu psihologia „standard” a omului, care nu suferă și nu se bucură pentru altul; suferința sau bucuria se referă întotdeauna la sine, iar ce i se întâmplă altuia te afectează doar când „altul” este cumva încorporat în „sine”, așa cum se întâmplă în relațiile strânse de familie.
În altă ordine de idei, familia este locul în care omul se dezvoltă ca entitate socială, învață valorile fundamentale ale ființei umane, absoarbe cultura locului în care trăiește șamd. Toate acestea au loc în ascundere, deși la vedere, pentru că sunt luate ca lucruri firești, dar ele au un caracter extraordinar totuși.
Chiar și lucruri mai puțin mărețe, precum locul de muncă, poate avea un aspect sacralizat, dacă omul îl vede ca pe o împlinire a unei misiuni cosmice.
Poți privi natura doar ca o sursă de resurse de utilizat pentru consum, dar poți privi Pământul ca un miracol cosmic (evoluția unei ființe inteligente ca omul nu poate fi înțeleasă ca prioritate sau inevitabilitate în natură, că sunt atât de multe variabile care s-au potrivit pentru a ajunge aici...), pe care-l distrugem lent, cu efectele adverse asupra nouă înșine, în numele progresului economic.
În fine, o idee care mă cucerește pe măsură ce trec anii: poate că esența vieții stă în actele mărunte, de zi cu zi, de la făcutul patului la pregătirea mâncării și luarea mesei cu familia - și nu neapărat în acte „istorice”. Aristotel spunea că „suntem ceea ce facem în mod repetat”, deși cred că nu se gândea la același lucru. Această simplă constatare aruncă o aură de mister asupra vieții, pentru că, în fapt, este ceea ce facem zi de zi, pe tot parcursul vieții și este ceea ce, cei mai mulți, cred, privim ca balast, ca umplutură între „momentele importante”. Dar, întrebare dificilă, ce ar numi cei mai mulți dintre noi drept lucruri realmente semnificative? Și despre ce scenă vorbim atunci când vorbim despre semnificația lor? Pentru cine și pentru ce sunt importante?
Maxima este din cartea Patul lui Procust, de N. N. Taleb.
