Cine a fost Anne Frank?

Anne Frank în decembrie 1941. Wikimedia Commons

Anne Frank. Toată lumea îi cunoaște fotografia. Pentru unii, ea arată zâmbetul ștrengăresc al unei fetițe, „Miss Quack Quack”. Pentru alții, imaginea reprezintă un văl enigmatic de mister, asemănător cu Mona Lisa lui Leonardo da Vinci.

Milioane de oameni i-au citit jurnalul, au urmărit diverse adaptări pe scenă și pe ecran sau au vizitat expoziții dedicate poveștii ei. Mii de vizitatori se așază la coadă în fața casei din Amsterdam unde Anne a petrecut 760 de zile în anexa secretă, ascunzându-se de Gestapo și de colaboratorii olandezi.

Oamenii citează cea mai faimoasă propoziție din jurnalul ei, imortalizată în filmul de la Hollywood, spunând că „în ciuda tuturor lucrurilor, eu încă mai cred că oamenii sunt buni la suflet”.

Fraza a fost scrisă în iulie 1944 de către Anne Frank, o adolescentă evreică de 15 ani, cu trei săptămâni înainte ca familia ei să fie capturată de naziști. 

Ea reprezintă inocența, poate naivitatea unei adolescente, care după război a devenit unul dintre cele mai reprezentative simboluri ale Holocaustului nazist.

Citatul poartă un mesaj universal: că binele va triumfa în cele din urmă. Aceasta a transformat moștenirea Annei într-un trop ușor de adoptat, folosit de activiști și agende politice. 

Dar cine a fost, de fapt, Anne Frank? Și cum s-a deosebit ea de „Anne Frank” apărute după sfârșitul războiului?

Autoarea Ruth Franklin explorează aceste întrebări pătrunzătoare în cea mai recentă carte a sa. Ea merită apreciată pentru tratarea sensibilă a unui subiect dificil și pentru încercarea de a se apropia cât mai mult de personalitatea și natura Annei.

Franklin urmează două direcții. Mai întâi, ea reconstituie viața Annei pe baza jurnalului și a amintirilor celor care au cunoscut-o. În partea a doua, dezvăluie viața de după moarte a jurnalului și a Annei Frank, în contexte și pe platforme diferite.

Ea concluzionează că Anne pe care majoritatea oamenilor o cunosc sau și-o imaginează diferă semnificativ de fata care a trăit în anexa secretă și a scris jurnalul.

Povestea

Annelies Marie Frank s-a născut în 1929 la Frankfurt pe Main, într-o familie evreiască germană înstărită și asimilată. 

După ascensiunea lui Hitler și introducerea primelor legi rasiale, părinții ei, Otto și Edith, au decis să se mute cu Anne și sora ei mai mare, Margot, în Țările de Jos. Ei au continuat să locuiască la Amsterdam, în ciuda amenințării tot mai mari, chiar și după invazia germană din 1940. Încercările de a emigra în Statele Unite au eșuat.

Persecuția tot mai acută le-a restrâns semnificativ posibilitățile de manifestare. La începutul anului 1942, naziștii au început să planifice deportările evreilor spre est. În iulie, când Margot a primit un ordin de prezentare pentru transportul spre Polonia ocupată, familia a decis să intre în ascunzătoare.

Au petrecut peste doi ani în anexa secretă, acceptând în cele din urmă încă patru fugari: familia van Pels, inclusiv fiul lor adolescent Peter, și dentistul Fritz Pfeffer. Ei au fost sprijiniți de un grup de oameni, printre care, cei mai cunoscuți, Miep și Jan Gies.

Grupul, confruntat cu tensiunile constante ale vieții într-un spațiu claustrofobic, și-a pierdut norocul la începutul lui august 1944. Au fost trădați, iar naziștii i-au trimis în lagărul de tranzit Westerbork, de unde au plecat cu ultimul tren spre Auschwitz.

După o lună, Margot și Anne au fost separate de mama lor și trimise la Bergen-Belsen, în Germania centrală.

Starea lor fizică și psihică s-a deteriorat rapid. O supraviețuitoare de la Belsen și-a amintit de „două siluete slabe, cu capetele rase, care arătau ca două păsărele înghețate”.

Cu puțin timp înainte de sfârșitul războiului, tifosul a izbucnit în lagărul supraaglomerat, iar Anne și Margot i-au căzut victime. Otto, eliberat din Auschwitz, a fost singurul supraviețuitor dintre cei opt care se ascunseseră în anexă.

Jurnalul

Anne a primit jurnalul cu coperte în carouri roșii la a 13-a aniversare, cu puțin înainte de a se muta în anexa secretă. La început a scris doar ocazional, dar în curând jurnalul a devenit tovarășul ei constant. Era locul unde își putea exprima sentimentele.

Scris sub forma unor scrisori către o prietenă imaginară, Kitty (identificată de Franklin ca personaj din cărțile populare pentru copii ale lui Cissy van Marxveldt), jurnalul oferă o reconstrucție vie a vieții în ascunzătoare, descriind în detaliu rutina zilnică. Totodată, i-a permis Annei să-și exprime frustrarea din cauza conflictelor constante cu mama ei, cu doamna van Pels și cu Pfeffer.

O altă trăsătură importantă, care a dominat ulterior reprezentările, a fost evoluția relației sale cu Peter, ce a devenit în cele din urmă romantică.

În martie 1944, Anne a auzit la radio un discurs al ministrului educației din guvernul olandez aflat în exil, Gerrit Bolkestein, care le cerea ascultătorilor să păstreze mărturii documentare despre viața lor sub naziști. Anne a început să-și rescrie jurnalul, cu intenția de a-l publica. Franklin sugerează că astfel cartea a devenit una de memorii sub forma însemnărilor de jurnal.

Anne nu a reușit să termine, raidul oprindu-i eforturile. Nu toate părțile jurnalului au supraviețuit. Cel puțin unul dintre volumele originale, acoperind peste un an, lipsește; el există însă în versiunea rescrisă de Anne după martie 1944.

Mai multe versiuni

Otto s-a întors la Amsterdam în iunie 1945. După ce a primit confirmarea că Anne nu supraviețuise, Miep Gies i-a înmânat hârtiile Annei, pe care le găsise în anexă. Otto a decis să publice jurnalul, dar, în ceea ce Franklin numește „cel mai confuz și disputat” aspect al poveștii Annei, i-a „trădat” moștenirea.

Otto a combinat ambele versiuni ale jurnalului. A reinclus fragmente pe care Anne le eliminase, inclusiv detalii despre romanța cu Peter. A atenuat criticile la adresa mamei Annei și a soților van Pels.

Franklin crede că Otto a făcut asta din respect pentru victime. Ultimele pagini care au supraviețuit din jurnal, cu observații critice despre căsnicia părinților ei, au fost publicate abia după moartea lui Otto, la decenii distanță.

Au trecut aproape 40 de ani până când o ediție critică, comparând toate versiunile jurnalului, a fost publicată de cercetători olandezi. Aceasta ridică inevitabil întrebarea cât de diferită este Anne Frank pe care oamenii o cunosc din versiunea lui Otto față de Anne care a trăit ascunsă și a pierit la Belsen.

Viața de după și proiecțiile

În ciuda scepticismului inițial, jurnalul a avut imediat succes, mai ales în Statele Unite. Curând au apărut inițiative de a-l adapta pentru teatru și film. Otto a fost de acord, pentru că avea nevoie de bani ca să conserve casa cu anexă.

Piesa de pe Broadway a avut premiera în 1955, iar filmul hollywoodian în 1959. În deceniile următoare, povestea Annei a inspirat numeroși autori, dar și activiști care au invocat figura publică în sprijinul propriei agende.

Publicitatea imensă nu a venit fără controverse. Potrivit lui Franklin, aceasta a dus la transformarea Annei în „oricine și orice avem nevoie să fie”. Astfel de încercări continuă să apară. Franklin are dreptate să critice pe cei care, deliberat, încearcă să provoace, de pildă folosind imaginea Annei în campanii anti-sioniste.

Reprezentările teatrale și cinematografice originale, potrivit unora, au universalizat intenționat povestea Annei, estompându-i identitatea evreiască. Acest fapt, susține Franklin, a făcut ca povestea să fie mai acceptabilă pentru publicul american și a reflectat idealul evreiesc american de atunci, al asimilării totale în societatea americană.

Totuși, deși jurnalul Annei poate vorbi unor audiențe diverse, el este o poveste profund evreiască. Relația Annei cu identitatea evreiască și cu sionismul era ambiguă, dar era conștientă de originile ei și a scris că vor „rămâne mereu evrei”. Margot, sora ei, dorea să meargă în Palestina sub mandat britanic ca asistentă medicală, iar Otto, mai târziu, a sprijinit proiectul sionist.

O altă controversă, mai recentă, s-a concentrat pe fragmentele din jurnal în care Anne își exprima dorința de a atinge sânul prietenei sale și de a o săruta. Ea a scris, de asemenea, despre atracția față de nuditatea feminină în artă.

Au existat acuzații că Otto ar fi cenzurat aceste părți, pentru a o proteja. Aceasta este însă o critică nedreaptă. După cum arată Franklin, Otto a inclus fragmentele, ușor modificate, în prima ediție americană, chiar dacă Anne le eliminase în rescriere.

Ironia face că cercuri conservatoare din Statele Unite au cerut interzicerea unui roman grafic bazat pe carte, numindu-l „pornografie Anne Frank”. Franklin ne avertizează împotriva acestor proiecții și a supra-interpretărilor. Pur și simplu nu știm destule despre Anne și despre cum s-ar fi dezvoltat sexualitatea ei. În jurnal, ea și-a exprimat de mai multe ori atracția față de băieți, inclusiv față de Peter van Pels.

Trădarea

Toate acestea arată cât de mult continuă imaginea popularizată a Annei să atragă atenția. Încă vrem să știm mai multe despre ea și să rezolvăm mistere. 

În 2022, autoarea canadiană Rosemary Sullivan, împreună cu un fost agent special FBI, a publicat o carte care pretindea că rezolvă misterul trădării Annei.

Până astăzi, vinovatul nu a fost identificat. Potrivit lui Sullivan, cei opt din anexă ar fi fost trădați de un membru al Consiliului Evreiesc Olandez. Acest organism comunitar obligatoriu a fost adesea acuzat de colaborare.

Publicația a stârnit o reacție rapidă din partea istoricilor olandezi ai Holocaustului, care, într-o replică amplă, au respins afirmațiile lui Sullivan, numindu-le o fabricație lipsită de temei. Editorii olandezi și germani au retras cartea.

Cine a fost adevărata Anne Frank?

Întrebarea rămâne în cele din urmă fără răspuns.

Este fata care a scris prima versiune a jurnalului pentru a face față persecuției și izolării din anexă? Este tânăra care a redactat a doua versiune, maturizată prea repede din cauza lipsei contactului cu semenii? Este Anne pe care Otto, îndoliat după pierderea întregii familii, a reconstruit-o din paginile salvate de Miep Gies?

Sau este una dintre versiunile poveștii ei produse pe Broadway, la Hollywood, de nenumărați scriitori și chiar de activiști politici?

Toți suferim de o disonanță cognitivă. Singurele fotografii pe care le avem cu Anne o înfățișează ca pe o fetiță, înainte ca familia să intre în ascunzătoare. 

Dar Anne, cea care a scris jurnalul, era mai mare, aproape femeie, atât fizic, cât și mental. Miep Gies își amintea că „venise copilă, dar avea să plece femeie”.

Citind jurnalul, chiar dacă știm finalul, sperăm ca ea să supraviețuiască. Nu vrem să știm ce s-a întâmplat după capturare. Nu vrem să o vedem cheală și emaciată la Auschwitz sau la Belsen.

În același timp, știm că povestea se va sfârși acolo. Franklin remarcă amar că „cititorii o percep deja pe Anne ca pe un personaj de carte, mai degrabă decât ca pe o persoană reală. Pentru aproape toți, viața ei contează mai puțin decât ceea ce facem noi cu ea”.

Poate că ar trebui să concluzionăm, împreună cu Franklin, că Anne a fost o fată talentată și „o scriitoare desăvârșită și sofisticată – o martoră deliberată, literară, a persecuției naziste”. Ea a avut multe virtuți și defecte.

Ne poate inspira, trebuie să învățăm despre ea, dar trebuie și să o respectăm. Nu ar trebui să proiectăm asupra ei agenda noastră actuală, grijile sau viziunile politice. Ar trebui să „o restituim ca ființă umană”; și exact asta face Franklin.