„Cel care folosește primul «dar» a pierdut dezbaterea”, afirmă Nassim Taleb. De ce este „dar” atât de nociv?
În original: „The first one who uses „but” has lost the argument”.
Iată câteva exemple argumentații pe care le auziți public din când în când, la noi ori în alte țări:
- „Sunt de acord cu libertatea de exprimare, dar aceasta trebuie să aibă anumite limite, nu poți spune chiar ce vrei”.
- „Nu este acceptabil să primești și pensia, și salariul de la stat, dar pentru anumite funcții trebuie acceptat”.
- „Nu am nimic cu cei care cred în Dumnezeu, e treaba lor, dar religia este o prostie”.
- „Băncile trebuie să primească același tratament ca orice companie pe o piață liberă, dar pe cele mari nu le poți lăsa să falimenteze, pentru că falimentează tot sistemul!”.
Ce se întâmplă este, cred, evident: prin „dar” se invalidează principiul exprimat.
Pe de altă parte, la prima vedere, poate părea că apariția lui „dar” în discuție este un semn al echilibrului sau al toleranței. În realitate însă, este vorba, cel mai adesea, despre ascunderea unei poziții care intră în conflict cu principiul pe care, chipurile, îl apără.
Ce se întâmplă, de pildă, în ce privește libertatea de exprimare, atunci când apare „dar”? Cele mai multe țări au statuat principiul, dar... nu poți vorbi împotriva președintelui, nu poți vorbi împotriva războiului, nu poți vorbi împotriva autorităților, nu poți critica orientarea politicii externe șamd. Ce a mai rămas din libertatea de exprimare?
Formulări de tipul celor de mai sus pot reprezenta și o formă subtilă de manipulare. Preiei argumentația interlocutorului, ești de acord cu ea și introduci excepțiile (dar...). Se poate crea impresia unei argumentații echilibrate, mai ales dacă după „dar” nu urmează nimic concret, de genul: „nu ai voie să critici deciziile primului-ministru”. O formulare generică de tipul: „nu poți spune tot ce vrei” îl lasă pe interlocutor să completeze, să găsească în propria minte exemple de limitare a libertății de exprimare care au sens pentru acesta.
În plus, se mai obține un avantaj: se evită confruntarea cu celălalt, care presupune emoții și, adesea, separarea suplimentară a pozițiilor interlocutorilor. Dar o aparentă împărtășire a acelorași principii evită tensiunile.
De principiu, nu este obligatoriu ca întotdeauna să fie vorba despre o manipulare subtilă; sunt cu certitudine cazuri și de confuzie intelectuală, când excepțiile introduse prin „dar” par pentru emitent că ar întări principiul pe care, în fapt, îl subminează.
A mai rămas ceva de discutat. „Dar” pare un element de forță. Atunci de ce spune Taleb că dacă-l folosești ai pierdut dezbaterea? Pentru că pentru o minte avizată, ca cei care citesc acest articol, „dar” este un indiciu pentru confuzie intelectuală sau intenție de manipulare. Odată auzit „dar”, știi cu ce (și cu cine) ai de-a face. Ai o poziție de atac care, în principiu, îți va aduce victoria.
Maxima este din cartea Patul lui Procust, de N. N. Taleb.
