1. „Așa grăit-a Zarathustra” menționează „cum spiritul se schimbă în cămilă, cămila-n leu și-n fine, leul în copil”.
Cămila - cară valorile prestabilite, educația, morala și cultura. Le cară prin deșert, unde se transformă în leu.
Leul - sparge statuile, calcă în picioare poverile (valori, educație etc.) și critică toate valorile, devenind apoi copil.
Copilul - un nou început, creator de valori noi și noi principii de evaluare.
2. Friedrich Wilhelm Nietzsche s-a născut în 1844 într-o regiune a Turingiei anexată Prusiei. Tatăl moare când Friedrich avea 5 ani.
Este un copil minune; de mic compune muzică.
La 25 de ani era deja profesor de filologie la universitatea din Basel. Devine cetățean elvețian. În 1878 primește o pensie de la această facultate, ceea ce-i acordă independență.
Moare în 1900 la Weimar.
3. Nietzsche folosește două mijloace de expresie: aforismul (arta de a interpreta, cât și lucrul interpretat) și poemul (arta de a evalua, cât și lucrul evaluat).
4. Filozoful viitorului este exploratorul luminilor din vechime, care creează în măsura în care-și reamintește ce a fost uitat: unitatea dintre gândire și viață, după Nietzsche.
Viața activează gândire, iar gândirea afirmă viața.
5. Degenerarea filozofiei apare odată cu Socrate, inventatorul metafizicii: face din viață ceva trebuie judecat, măsurat, îngrădit, iar din gândire o măsură ce se exercită în numele unor valori superioare - Divin, Adevăr, Frumus, Bine.
6. Nietzsche arată că nu e suficient să-l ucizi pe Dumnezeu pentru a opera transmutația valorilor, ucigașul lui Dumnezeu fiind „omul cel mai respingător”. Omul devine și mai urât atunci când își interzice el însuși ceea ce înainte i se interzicea din afară.
7. Orice interpretare este determinarea a sensului unui fenomen.
Sensul constă într-un raport de forțe.
Raportul forței cu altă forță se numește „voință”.
8. Principiul voinței de putere. Nu înseamnă că voința vrea puterea și dorește să domine.
Voința de putere nu constă în a dori și nici în a lua, ci în crea și a da.
Puterea, ca voință de putere, nu este ceea ce voința vrea, ci cel ce vrea în cadrul voinței (Dionysos).
9. Istoria ne pune în fața unui fenomen ciudat: forțele reactive triumfă. Această victorie a forțelor reactive și a voinței de a nega o numește Nietzsche „nihilism”. Cei slabi, sclavii, triumfă prin sustragerea forței celuilalt - degenerescența. Cel slab nu devine puternic cucerind puterea; forțele reactive nu încetează în a fi reactive.
10. Când nihilismul triumfă, voința de putere încetează să mai însemne creație, începând să însemne - a vrea puterea, să domini - adică voința de putere a sclavului.
Nietzsche spune: „Trebuie să-i apărăm pe cei puternici de cei slabi”.
11. Etapele victoriei nihilismului:
-- 1. resentimentul.
„E vina ta” - că sunt slab și nefericit.
Viața reactivă se sustrage forțelor active, reacțiunea devine ceva care se „simte”, resentimentul.
-- 2. conștiința încărcată.
„E vina mea” - momentul introiecției. Interiorizează vina, se întorc împotriva lor înseși.
-- 3. idealul ascetic.
Momentul sublimării. Ce vrea viața slabă și reactivă e - negarea vieții. Voința sa de putere e voință de neant.
Viața va fi judecată după valori pioase, care se opun vieții, o condamnă. Totul e răsturnat: sclavii sunt numiți stăpâni, cei slabi sunt numiți puternici, josnicia este numită noblețe.
Etapele nihilismului corespund religiei iudaice și apoi celei creștine, dar au fost pregătite de filozofia greacă. Aceste etape reprezintă geneza marilor categorii ale gândirii: eul, lumea, Dumnezeu, cauzalitatea, finalitatea etc.
-- 4. Moartea lui Dumnezeu.
Moartea lui Dumnezeu este un eveniment zgomotos, dar neeficient, căci nihilismul continuă, negând viața în numele unor valori superioare: morala înlocuiește religia, utilitatea înlocuiește progresul, istoria ia locul valorilor divine.
A fost înlocuită responsabilitatea în fața lui Dumnezeu cu auto-responsabilitatea.
-- 5. Ultimul om și omul care își vrea pierea.
Moartea lui Dumnezeu este un eveniment care-și așteaptă încă sensul și valoarea.
După Oamenii superiori apare Ultimul om, care spune: totul este zadarnic, mai bine ne stingem pasiv; mai bine un neant al voinței, decât o voință de neant. Dar voința de neant se întoarce împotriva forțelor reactive, trezindu-i omului voința de a se distruge în mod activ. Și în acest punct de împlinire a nihilismului totul este pregătit pentru transmutație.
12. Transmutația tuturor valorilor: triumf al afirmației în cadrul voinței de putere. Afirmația este esența sau voința de putere însăși.
Da-ul lui Zarathustra se opune Da-ului măgarului, așa cum „a crea” se opune lui „a căra”.
Dar a trebuit să ajungem la ultimul om, cel care-și vrea pieirea, pentru ca negația să devină acțiune și să se pună în slujba unei afirmații superioare.
13. Afirmația este cea mai înaltă putere a voinței. Ce se afirmă? Viața, Pământul, care capătă o formă necunoscută nouă, celor obișnuiți cu fața dezolantă a lor și care trăim doar stări apropiate de zero.
Nihilismul nu neagă ființa, ci multiplul, devenirea.
14. Transmutația ridică multiplul și devenirea la cea mai înaltă putere. În afirmarea multiplului apare bucuria diversului.
Dansul, ușurința și râsul - sunt proprietăți ale lui Dionysos.
15. Acum Unul se referă la multiplul ca multiplu (țăndări sau fragmente), în vreme ce Ființa este devenirea ca devenire. Aceasta este răsturnarea nietzscheană. Devenirea nu mai este opusă Ființei, multiplul nu mai este opus lui Unu.
16. În jocul Eternei reîntoarceri revenirea este tocmai ființa devenirii, unul multiplului, necesitatea hazardului, dar Eterna reîntoarcere nu este revenirea aceluiași.
17. Eterna reîntoarcere a lui Nietzsche este un concept nou, fiind dublu selectivă, întâi ca gândire (orice aș vrea eu, trebuie să vreau astfel încât să-i vreau și eterna reîntoarcere, dispărând „hai, o singură dată”), apoi ca Ființă (numai afirmația, ce poate fi afirmat, revine, numai bucuria se reîntoarce, ce este negație este expulzat).
Eterna reîntoarce este repetiție, dar care selectează, care salvează.
18. Transmutația presupune și produce supraomul, care desemnează reunirea a tot ce poate fi afirmat, forma superioară a ceea ce este, Ființa selectivă.
19. Așadar, „voința de putere” nu înseamnă dorința de a domina; cei care au puterea nu sunt cei puternici; Eterna reîntoarcere nu este revenirea aceluiași.
20. Personajele nietzscheene:
-- 1. Vulturul și șarpele.
Ambele - Eterna reîntoarcere, ca alianță, logotnă a cuplului Dionysos-Ariadna. Le scapă esența reîntoarcerii, caracterul selectiv
-- 2. Măgarul sau cămila.
Sunt animalele pustiului, nihilismul, care cară poverile până-n deșert. Măgarul are și Da-ul și Nu-ul false, căci crede că a afirma înseamnă să cari, să asumi. După moartea lui Dumnezeu devine zeul „oamenilor superiori”, care cară noile valori.
-- 3. Păianjenul sau Tarantula.
Este spiritul răzbunării și resentimentului. Voința sa - a pedepsi și judeca. Arma sa - morala. Învățătura sa - egalitatea.
-- 4. Ariadna și Tezeu.
Ariadna a fost iubită de Tezeu, ea - creatura resentimentului, el - omul superior, eroul, care cară, asumă, ignoră ușorul. Când se apropie Dionysos-taurul, ea află ce înseamnă afirmaia; ceoi doi alcătuiesc perechea Eternei reîntoarceri, ce dau naștere supraomului.
-- 5. Bufonul (maimuță, pitic sau demon).
Este caricatura lui Zarathustra; disprețuiește, din resentiment, este spiritul de împovărare.
-- 6. Iisus (Sf. Pavel și Buddha).
Unul din momentele esențiale ale nihilismului, conștiința încărcată ce vine din resentimentul iudaic. Universalizează condamnarea vieții, interiorizează păcatul. La Dionysos - viața este suficient de justă prin ea însăși ca să justifice totul.
Dar Iisus aparține nihilismului altfel, că e blând, voios, nu condamnă, e indiferent față de culpabilitate, vrea să moară, e stadiul suprem al nihilismului, al ultimului om, al omului care vrea pieirea, stadiul cel mai apropiat de transmutația dionisiacă, fiind „cel mai interesant dintre toți decadenții”, un fel de Buddha; face posibilă sinteza dintre Dionysos și Iisus: Dionysos-crucificat.
-- 7. Dionysos.
-- 8. Oamenii superiori.
Sunt mai mulți, înlocuiesc valorile divine cu cele umane. Sunt ratați, nerealizați. Ultimul papă, cei doi regi, omul cel mai respingător (care l-a omorât pe Dumnezeu, pentru că nu mai putea să-i suporte mila), omul cu lipitoarea (a avut să înlocuiască valorile divine, religia și chiar morala cu cunoașterea; cunoașterea științifică va înlocui marile valori incerte), cerșetorul de bunăvoie (crede doar în fericirea umană, dar nu poate fi găsită la mase, resentimentare), vrăjitorul (omul conștiinței încărcate, joacă toate rolurile, ateu, poet, Ariadna), umbra călătoare (activitatea culturii - și-a ratat mereu ținta; îl însoțește pe Zarathustra peste tot, mai puțin la miezul-zilei și miezul-nopții), prezicătorul (prevestește ultimul stadiu al nihilismului, prevestește ultimul om; îi scapă „omul care-și vrea pieirea”, care-și dorește propriul destin).
-- 9. Zarathustra și Leul.
Zarathustra nu este Dionysos, ci profetul acestuia.Nu produce supraomul, ci creează condițiile prin care omul să se depășească și prin care Leul să devină Copil.
Articolul are la bază cartea „Nietzsche” de Gilles Deleuse, tradusă de Bogdan Ghiu, Editura All Educational, 2002.
