În acest articol vom vorbi despre deducția conceptelor pure ale intelectului, aspect căruia Kant îi acordă un spațiu de aproape 30 de pagini. Aici se observă, în opinia mea, graba în care a scris CRP (4-5 luni, timp în care și-a văzut și de obligațiile sociale, precum predatul la facultate), căci multe idei sunt reluate, iar de multe ori exprimarea este confuză. Posibil ca textul să fie o punere împreună a texte scrise în diverse perioade. Abia în ultima parte a acestui segment al cărții acesta simte nevoia de pune esențialul laolaltă, într-o formă concisă, și vom prezenta cu precădere acea parte.

Trecem, așadar, rapid, prin cea mai mare parte a acestei părți a CRP, în care se vorbește despre analitica conceptelor, evidențiind principalele idei ale lui Kant.

Deducția transcendentală este explicarea felului în care conceptele se pot raporta la obiecte.

Categoriile și conceptele de spațiu și timp sunt tipuri diferite de concepte (asta pentru că ultimele fac parte din sensibilitate, nu din intelect).

Mi-a plăcut o formulare în care Kant îl îndeamnă pe cititor să abandoneze „toate pretențiile asupra perspectivelor rațiunii pure în domeniul cel mai plăcut, și anume acela de dincolo de limitele oricărei experiențe posibile” (în înțelegerea mea, este vorba desper toate subiectele care pot fi considerate năzbâtii).

Kant vorbește puțin despre problema cauzalității, în mod acut prezentată anterior de David Hume, observând că experiențele nu pot explica modul în care „la ceva A se adaugă ceva cu totul diferit B conform unei reguli”. Dacă nu sunteți familiarizat cu problema cauzalității, iată pe scurt despre ce este vorba. Hume observă că ceea ce numim cauzalitate este rezultatul experienței și că, în fapt, nu se poate identifica efectul în cauză. De exemplu, dacă nu ai ști că o bilă de biliard trimisă către o a doua bilă, ar mișca-o pe cea de-a doua, nu ai putea stabili efectul lovirii doar din analiza primei bile. Și e un mister cum poți face legătura între două elemente între care pare că e o legătură cauzală. Iar Kant, văzând problema insolvabilă, o transferă (și o rezolvă) într-un concept: relația cauzală ține de capacitatea minții de a pune lucrurile împreună, de a le lega în ceva consecutiv, repetitiv.
Iată și explicația lui Kant: „Acest concept (al cauzalității) cere ca ceva A să fie astfel, încât un altul B să rezulte cu necesitate și conform unei reguli universale.
Fenomenele ne pun la dispoziție situații în care este posibilă o regulă conform căreia ceva se întâmplă de obicei, dar niciodată că efectul este necesar. De aceea sintezei dintre cauză și efect are o proprietate care nu poate fi de natură empirică, și anume că efectul nu doar se adaugă cauzei, ci este pus prin cauză și rezultă din ea”.

Există trei surse originare care conțin condițiile oricărei experiențe:  simțurile, imaginația și apercepția.

Kant mai spune că având concepte pure, suntem expuși riscului de a putea gândi și lucruri ce nu pot fi date de nicio experiență, exemplificând cu „conceptul de Dumnezeu”.

Referitor la cele trei surse, Kant le demistifică un pic, spunând că există o sinteză triplă în orice cunoaștere:
- în intuiție are loc înțelegerea reprezentărilor (în intuiție inițial sunt parcurse impresiile, apoi sunt sintetizate; important este simțul intern, timpul, pentru ca impresiile să poată fi puse în conexiune).
- în imaginație aceste reprezentări sunt reproduse.
- în concept aceste reprezentări sunt recunoscute.

În fine, ajungem la partea finală, în care Kant încearcă să facă un rezumat, astfel:
- primul care este dat, fenomenul, dacă este unit cu conștiința, se numește „percepție”.
- în minte sunt multiple percepții ale aceluiași fenomen, iar sinteza acestora este realizată prin imaginație. Imaginația aduce diversul intuiției într-o imagine, după ce înțelege impresiile.
- prin imaginație, punem împreună diversul intuiției cu condiția unității necesare a apercepției pure.
- conceptele fac posibilă unitatea formală a experienței.

Eul fix sau permanent al apercepției pure, mai adaugă Kant, reprezintă corelația tuturor reprezentărilor noastre, iar întreaga noastră conștiință aparține unei apercepții pure atotcuprinzătoare.

Conceptul „apercepției transcendentale” este unul dificil, explicat în mod alambicat în paragrafele A106-A110. Pe scurt, acesta reprezintă abilitatea de a corela toate reprezentările într-o experiență unică; realizează o sinteză a tuturor reprezentărilor în conformitate cu conceptele.

Apoi Kant spune ceva care în mod cert atrage atenția oricărui cititor, dar care este o consecință a filozofiei lui: ordinea și regularitatea în fenomenele pe care noi le numim natură o introducem noi înșine și nu am putea-o afla acolo dacă noi sau natura minții noastre nu le-ar fi pus originar acolo.  Căci această unitate a naturii, continuă Kant, trebuie să fie o unitate necesară, adică a priori certă, a conexiunii fenomenelor. Intelectul este sursa legilor naturii.

Una peste alta, această parte a CRP este destul de dificilă și în mod clar nu poate fi surprinsă în câteva paragrafe. Dar cred că este mai interesant Kant de dincolo de explicarea modului de funcționare a creierului, despre care vom vorbi în articole viitoare :)

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.