În acest articol vom trece în revistă vom trece conceptele pure ale intelectului, pe care Kant le numește „categorii”, în onoarea lui Aristotel, primul care a avut această inițiativă de a „compartimenta” intelectul uman. Desigur, Kant crede că l-a depășit pe Aristotel, care nu ar fi avut o metodă, ci și-a creat categoriile în timp, pe măsură ce-și mai dădea seama că a mai identificat câteva suplimentare.
Categoriile kantiene sunt în același număr ca funcțiile logice ale judecăților posibile, expuse în articolul anterior, dat fiind faptul că „intelectul este complet epuizat prin funcțiile menționate”.
Prezentăm întâi tabelul categoriilor, pentru ca ulterior să arătăm rostul acestuia, așa cum îl prezintă Kant:
Tabelul categoriilor:
1. Categorii ale cantității:
- unitate
- multiplicitate
- totalitate
2. Categorii ale calității:
- realitate
- negație
- limitare
3. Categorii ale relației:
- ale inerenței și subzistenței (substantia et accidens)
- ale cauzalității și dependenței (cauză și efect)
- ale comunității (acțiune reciprocă între cel ce acționează și cel ce suportă)
4. Categorii ale modalității:
- posibilitate - imposibilitate
- existență - non-existență
- necesitate- contingență.
Pentru a începe cu o concluzie a lui Kant: conceptele dau unitate unei sinteze pure. Întâi avem diversul intuiției pure (spațiu și timp), apoi are loc sinteza acestui divers în imaginație (care ar fi o funcție oarbă, de care rareori suntem conștienți) și abia apoi intervin conceptele pentru a cristaliza cunoașterea unui obiect.
Altfel spus, pe întreg lanțul vom avea: noumen (lucrul în sine) - sensibilitate (intuiții, empirice și pure) - sinteza în imaginație (imagini mentale) - sinteza finală în intelect (înțelegere).
La final Kant ne spune că nu va defini categoriile, pentru că nu fac obiectul unei astfel de lucrări.
Iată, la final, spre comparație, și categoriile lui Aristotel (în număr de 10), așa cum sunt prezentate în cartea sa Categorii (în traducerea lui C. Noica, Ed. Humanitas, 2005):
„Fiecare dintre cele rostite fără nici o legătură semnifică sau substanță, sau mărime, sau fel de a fi, sau ceva relativ, sau locul unde, sau momentul când, sau poziție, sau posesiune, sau acțiune, sau înrâurire.
Iar substanța este, spre a vorbi prin exemple, om, cal; mărimea, de exemplu, de doi coţi, de trei coţi; felul de a fi: alb, grămătic; ceva relativ: dublu, jumătate, mai mare; iar loc: în liceu, în agora; moment: ieri, anul trecut; poziţie: e culcat, e aşezat; posesiune: e încălțat, e înarmat; acțiune: tăiere, ardere; înrâurire: a fi tăiat, a fi ars.
Fiecare însă dintre cele spuse, în sine, nu se rostește prin nici o afirmare, aceasta producându-se în schimb prin împletirea lor unele cu altele. Căci orice afirmare se dovedește a fi sau adevărată sau falsă, pe când nimic din cele spuse fără vreo legătură nu e nici adevărat, nici fals, ca de pildă: om, alb, aleargă, învinge”.
