În acest articol intrăm în partea a doua a cărții, denumită Logica transcendentală. În esență, vom vorbi despre ce este această logică, ce o particularizează și de ce este atât de importantă pentru a „regla” cunoașterea umană.

Kant începe prin a ne spune ce ne-a mai spus anterior, și anume că două surse stau la baza cunoașterii: receptivitatea impresiilor, prin care ne este dat un obiect, și spontaneitatea conceptelor, prin care obiectul este gândit în relație cu reprezentarea obiectului. Intuiția și conceptele ne furnizează întreaga cunoaștere. Receptivitatea se face prin facultatea denumită „sensibilitate”, iar spontaneitatea are la bază intelectul. Acest concept de spontaneitate nu este, după știința mea, bine explicat de Kant, dar pare să se refere la capacitatea intelectului  de a cupla în mod spontan conceptele intelectului la intuițiile furnizate de sensibilitate.

Suntem aici în ce privește CRP:
I. Teoria transcendentală a elementelor / Partea a doua. Logica transcendentală / Introducere. Ideea unei logici transcendentale

Kant arată că cele două sunt strâns cuplate, căci „gândiri fără conținut sunt goale, iar intuiții fără concepte sunt oarbe”. „Intelectul nu poate intui nimic, iar simțurile nu pot gândi nimic”. Este foarte important de reținut acest cuplu, care numai împreună produce rezultate raționale. Iar mai jos o să vedeți de ce consideră Kant că renunțarea la una dintre surse este periculoasă.

Logica este știința regulilor intelectului, în genere. Dar Kant nu are în vedere logica în general, ci un anumit tip de logică, logica transcendentală.

Apoi filozoful face un pas către definiția logicii transcendentale, spunându-ne că o cunoaștere transcendentală nu este orice cunoaștere a priori, ci doar aceea prin care cunoaștem că și cum anumite reprezentări, intuiții și concepte sunt aplicate și sunt posibile exclusiv a priori. Dar spațiul nu intră aici, el ținând de sensibilitate, chiar dacă are un statut aparte (este „forma pură” a intuiției sensibile, care nu are la bază „senzația”, contactul cu obiectul).

În fine, Kant încearcă o primă explicare a ceea ce este logica transcendentală, spunând că este acea știință a intelectului pur și a cunoașterii raționale prin care gândim obiecte în mod a priori.

În continuare Kant ne vorbește despre „adevăr”, care este acordul dintre cunoaștere și obiectul ei. Dar pentru a stabili adevărul este nevoie să știi care este criteriul universal și cert al adevărului, precum și să știi ce să întrebi. Face asta, desigur, pentru a arătat utilitatea logicii transcendentale în stabilirea adevărului.

Cum am făcut și în cazul esteticii transcendentale, pentru a ne focaliza pe ce ne interesează, adică logica transcendentală, vom izola intelectul (adică eliminăm tot ce ține de sensibilitate) și ne vom concentra doar pe acea parte a minții care-și are originea exclusiv în intelect.

Kant împarte logica transcendentală în două: analitica transcendentală și dialectica transcendentală.

Analitica transcendentală este partea logicii care expune elementele cunoașterii pure a intelectului și principiile fără care un obiect nu poate fi gândit. Aceasta este numită de Kant „logica adevărului”, deci doar pe ea ne vom putea baza pentru a stabili adevărul. Dar există totuși un pericol: utilizarea exclusivă a analiticii transcendentale chiar și asupra unor obiecte care, în fapt, nu sunt date prin sensibilitate, iar această abordare a dus de-a lungul timpului la nenumărate „fantasmagorii metafizice”. Acest tip de întrebuințare a intelectului pur este denumită de  Kant „dialectică transcendentală”, „artă” pe care, se înțelege, o găsește periculoasă, căci stabilește ca fiind adevăr lucruri care nu iau în calcul una dintre cele două surse ale cunoașterii, și anume sensibilitatea. Pentru a da câteva exemple: sufletul, divinitatea - sunt produse ale intelectului, fără a avea și componenta sensibilă atașată.

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.