De-a lungul timpului am publicat multiple articole despre idei bizare sau greșite ale geniilor din știință. Un caz este cel al lui Einstein, altul este cel al lui Linus Pauling.
Istoria științei este plină de idei greșite și nu are cum fi altfel, progresul venind și din identificarea de erori și corectarea acestora. Mai tulburătoare decât erorile obișnuite sunt însă cazurile în care minți excepționale, oameni care au schimbat profund știința și tehnologia, se adoptă concepții false chiar în timp ce dovezile împotriva lor se acumulează.
Lord Kelvin, Nikola Tesla și Percival Lowell ilustrează trei moduri diferite în care inteligența se poate rătăci. Kelvin a extins prea departe autoritatea fizicii pe care o stăpânea, Tesla a rămas captiv într-o imagine clasică a naturii, tocmai când fizica intra într-o lume cuantică și relativistă, iar Lowell a transformat observații vizuale incerte într-o grandioasă poveste despre o civilizație marțiană.
Lord Kelvin și imposibilitatea zborului
William Thomson, devenit lord Kelvin, a fost unul dintre titanii fizicii secolului al XIX-lea. A contribuit la fundamentarea termodinamicii, a introdus scara absolută de temperatură și a avut un rol decisiv în realizarea cablului telegrafic transatlantic. Era teoretician, experimentator, inventator și inginer, iar autoritatea sa era enormă.
Lui Kelvin îi este atribuită adesea afirmația: „Mașinile zburătoare mai grele decât aerul sunt imposibile”. Forma aceasta nu este însă bine atestată în sursele din timpul vieții sale. Există, în schimb, o scrisoare autentică din 8 decembrie 1896, adresată maiorului Baden Baden-Powell, în care Kelvin declara că nu are „nici cea mai mică moleculă de încredere” în navigația aeriană, cu excepția baloanelor, și refuza să intre în Societatea Aeronautică. Șapte ani mai târziu, la 17 decembrie 1903, frații Wright efectuau primul zbor controlat și susținut al unui avion cu motor.
Eroarea lui Kelvin nu consta în necunoașterea legilor fizicii. Problema era că judeca viitorul aviației prin limitele motoarelor, materialelor și aparatelor existente. Kelvin a transformat concluzia rezonabilă „tehnologia actuală este insuficientă” într-una mult mai puternică: tehnologia nu va funcționa.
Frații Wright au reușit nu prin încălcarea legilor fizicii, ci printr-o altă înțelegere a problemei. În loc să se concentreze exclusiv asupra unui motor suficient de puternic sau asupra stabilității pasive a aparatului, au studiat sistematic controlul zborului. Au construit planoare, au efectuat sute de încercări și au folosit un tunel aerodinamic pentru a corecta tabelele existente privind portanța. Kelvin evaluase, în esență, dispozitivele nereușite ale prezentului; frații Wright au modificat metodic condițiile problemei.
O greșeală asemănătoare apare în calculele sale privind vârsta Pământului. Pornind de la răcirea unei sfere inițial topite, Kelvin a obținut valori de ordinul zecilor sau sutelor de milioane de ani, mult sub vârsta reală de aproximativ 4,54 miliarde de ani. Calculele erau sofisticate, dar modelul nu includea căldura produsă prin dezintegrare radioactivă și nici convecția din mantaua terestră. Nu matematica era defectuoasă, ci lumea departe de cea reală asupra căreia fusese aplicată.
În ambele cazuri, Kelvin a confundat limitele modelului său cu limitele naturii. Atunci când toate variabilele importante sunt cunoscute, fizica poate stabili că un anumit dispozitiv este imposibil. Dar, atunci când lipsesc surse de energie, mecanisme sau proprietăți ale materiei încă nedescoperite, verdictul de imposibilitate devine mult mai riscant.
Tesla și universul care refuza să devină modern
Nikola Tesla a fost un inventator extraordinar. Sistemele de curent alternativ polifazat, motorul cu inducție, transformatoarele de înaltă frecvență și experimentele de comandă radio au influențat decisiv tehnologia modernă. Dar succesul său în ingineria electrică a alimentat și convingerea că intuiția sa putea pătrunde aproape orice problemă fundamentală.
Tesla a rămas atașat ideii unui eter care umple spațiul și transmite forțe și energie. În experimentele de la Colorado Springs, începute în 1899, a urmărit să producă oscilații electrice foarte puternice și să transmită semnale ori energie prin Pământ și atmosferă. Proiectul Wardenclyffe trebuia să ducă la un sistem mondial de comunicații și de distribuire fără fir a energiei.
Tesla nu susținea pur și simplu că omenirea va extrage gratuit energia ascunsă a Pământului, ci imagina planeta ca parte a mediului de transmisie, excitată electric asemenea unui sistem rezonant. Unele principii ale transferului de energie prin cuplaj și rezonanță sunt reale și folosite astăzi, de exemplu la încărcarea fără fir. Dar transmiterea eficientă a unor cantități uriașe de energie la scară planetară, în forma imaginată de Tesla, nu a fost demonstrată.
Testa a arătat ostilitate față de revoluția fizicii moderne. De exemplu, a respins ideea de curbare a spațiu-timpului din relativitatea generală și susținea că spațiul, nefiind materie, nu poate avea proprietăți și nu poate fi curbat. A descris teoria lui Einstein drept o construcție matematică impresionantă care ascundea, în opinia sa, erori fundamentale. Dovezile experimentale pentru relativitate nu l-au făcut să-și abandoneze concepția clasică despre eter și forțe.
Tesla nu a acceptat nici imaginea subatomică și cuantică a materiei care se contura în primele decenii ale secolului al XX-lea. În 1931 afirma că ar fi „sfărâmat” atomi cu ajutorul unor tensiuni de milioane de volți, fără să observe eliberarea unei energii apreciabile. De aici deducea că energia atomică, în sensul avut în vedere de fizicienii epocii, nu există.
Experimentul său nu testa însă fisiunea nucleară. Aplicarea unei tensiuni electrice foarte mari, ionizarea atomilor și dezintegrarea unui nucleu greu sunt procese diferite. Tesla folosea absența efectului într-un experiment nepotrivit drept argument împotriva fizicii nucleare. Câțiva ani mai târziu, descoperirea fisiunii și construirea primelor reactoare aveau să demonstreze cât de multă energie poate fi eliberată prin transformări nucleare.
În ultimii ani ai vieții, Tesla a anunțat și o „teorie dinamică a gravitației”, particule sau raze cosmice care s-ar deplasa mai repede decât lumina și dispozitive capabile să transmită energie ori forță la distanțe enorme. Aceste afirmații nu au fost însoțite de descrieri suficient de complete sau de demonstrații independente.
Ironia este că imaginația care îl ajutase să conceapă motoare și circuite a devenit o slăbiciune când a trecut de la inginerie la fizica fundamentală. În atelier, o idee greșită era sancționată de aparat. În cosmologie, putea supraviețui mult timp fără un test decisiv.
Percival Lowell și rețeaua de canale de pe Marte
Percival Lowell nu a avut statura științifică a lui Kelvin sau Tesla, dar era inteligent, instruit, bogat și perseverent. Fascinat de observațiile astronomului italian Giovanni Schiaparelli, care descrisese pe Marte niște canali — adică șanțuri sau canale naturale, nu neapărat construcții artificiale — Lowell și-a ridicat în 1894 propriul observator la Flagstaff, în Arizona.
Prin telescop, Marte apărea mic și cu detalii aflate la limita percepției. Lowell a desenat sute de linii subțiri și drepte, uneori duble, care ar fi legat zone întunecate numite de el „oaze”. Din caracterul lor geometric a dedus că nu puteau fi formațiuni naturale. Marte ar fi fost o planetă veche ce își pierdea apa, iar locuitorii săi ar fi construit o rețea gigantică pentru a transporta apa de la calotele polare spre regiunile locuite.
Teoria transforma petele neclare într-o narațiune coerentă: climă în schimbare, criză ecologică, inginerie planetară și o civilizație aflată în luptă cu moartea lumii sale. Dar coerența poveștii nu compensa fragilitatea observațiilor. Mulți astronomi nu puteau vedea liniile lui Lowell, iar fotografiile realizate chiar la observatorul său nu confirmau rețeaua cu claritatea desenelor. Imaginile fotografice, aparent mai obiective, au scos în evidență caracterul profund subiectiv al hărților sale.
„Canalele” erau probabil rezultatul combinat al unor formațiuni naturale greu de distins, al turbulenței atmosferice și al tendinței creierului de a organiza petele fragmentare în linii și tipare. Odată ce Lowell se aștepta să vadă o rețea, fiecare urmă neclară putea fi integrată în rețeaua deja desenată. Observația nu mai testa teoria; era ghidată de aceasta.
Lowell a mai investit ani în căutarea unei planete X, presupusă a explica neregularități ale orbitelor lui Uranus și Neptun. Pluto a fost descoperită în 1930 la observatorul său, în apropierea zonei indicate de calcule, iar descoperirea a părut inițial o confirmare triumfală. Pluto era însă mult prea mică pentru a produce perturbațiile invocate de Lowell. Astronomul Ernest Brown a apreciat încă din epocă faptul că descoperirea ei în zona prezisă fusese accidentală, concluzie confirmată după măsurarea masei lui Pluto.
De ce greșesc geniile atât de spectaculos?
Inteligența nu este un vaccin împotriva erorii. Ea oferă puterea de a construi explicații sofisticate, dar aceeași putere poate fi folosită pentru a apăra o idee preferată. După cum se vede, o persoană foarte capabilă poate găsi justificări ingenioase pentru a evita concluzia neplăcută că s-a înșelat. Cu certitudine, personalitatea acestor personalități are semnificația ei în adoptarea unor poziții ferme care se dovesc greșite.
Mai intervine transferul nejustificat al competenței. Kelvin presupunea că succesul fizicii sale îi permite să stabilească limitele viitorului tehnologic. Tesla trata intuiția inginerească drept arbitru al structurii universului. Lowell transforma priceperea observațională și perseverența în certitudine asupra unor detalii aflate sub limita reală de rezoluție.
Apoi apare investiția personală: cu cât o teorie consumă mai mulți ani, bani și prestigiu, cu atât abandonarea ei devine mai costisitoare psihologic. Ideea încetează să mai fie doar o ipoteză și devine parte a identității autorului. Lowell își construise observatorul și reputația publică în jurul canalelor marțiene. Tesla își legase destinul de sistemul mondial de transmisie. Renunțarea nu mai însemna corectarea unei propoziții, ci reinterpretarea unei vieți.
Există și ceea ce psihologii numesc „punctul orb al distorsiunilor cognitive”: oamenii recunosc mai ușor prejudecățile și erorile de judecată ale altora decât pe ale lor. Cercetările indică faptul că sofisticarea intelectuală nu elimină acest efect. Uneori, o inteligență mai mare oferă doar instrumente mai performante pentru raționalizarea concluziei dorite.
Asta nu înseamnă însă că trebuie să ne schimbăm atitudinea față de somitățile din diverse domenii, ceea ce se cam întâmplă astăzi. Kelvin, Tesla și Lowell au greșit tocmai în punctele în care afirmațiile lor s-au îndepărtat de verificarea independentă, de măsurători reproductibile și de comunitatea critică. Știința funcționează nu fiindcă oamenii de știință sunt imuni la orbire, ci fiindcă metodele și instituțiile sale pot, în cele din urmă, să corecteze chiar și orbirea geniilor. Dovada este lumea modernă, faptul că omul, o vietate care în urmă cu doar puțin timp, raportat la istoria speciei, numea tehnologie sofisticată plugul, a ajuns să așeze mașini pe asteroizi și să cerceteze alte planete.
→ Citește și: De ce oamenii inteligenți fac lucruri stupide
Cercetare efectuată și cu IA.
