De ce nu vă puteţi abţine să credeţi tot ce citiţi? De ce grupurile nu fac schimb de informaţii în mod eficient? De ce recompensa reduce motivaţia? De ce reprimarea gândurilor este periculoasă? O nouă incursiune în psihologia socială.
1. De ce nu vă puteţi abţine să credeţi tot ce citiţi
Nu ar trebui să credem tot ce citim, dar totuşi, potrivit unui studiu clasic de psihologie, la prima vedere nu ne putem abţine.
CARE ESTE POZIŢIA IMPLICITĂ A MINŢII: suntem oare în mod natural critici sau creduli? Ca specie, avem oare tendinţa de a ne comporta precum agentul Mulder din „the X-Files”, care voia întotdeauna să creadă în monştrii mitici şi răpiri extraterestre? Sau suntem, dimpotrivă, ca partenera sa, agentul Scully, reprezentând cercetătorul critic, care vine cu explicaţii alternative, încercând să înţeleagă şi să evalueze în mod raţional evenimentele stranii care au avut loc?
Credem oare ceea ce ne spun televiziunile, ziarele, chiar blogurile, la prima vedere sau suntem în mod normal critici? Putem ignora afirmaţiile din reclame, savurăm ceea ce ne spun politicienii, credem în promisiunile iubiţilor noştri?
Nu este vorba doar despre faptul că unii oameni o fac, iar alţii nu; de fapt, minţile noastre, ale tuturor, sunt construite cu acelaşi prim instinct, cu aceeaşi primă reacţie la informaţiile noi. Dar care este starea de fapt: avem încredere de la început într-o informaţie sau mai întâi înţelegem, iar încrederea (sau lipsa ei) vine ulterior?
Descartes versus Spinoza
Această dezbatere, dacă încrederea este automată atunci când suntem expuşi iniţial la o idee sau dacă este un proces separat care urmează înţelegerii, are loc de peste 400 de ani. Filosoful, matematicianul şi fizicianul francez René Descartes (mai jos, în partea dreaptă) susţinea că înţelegerea şi încrederea sunt două procese separate. Mai întâi oamenii preiau informaţia, fiind atenţi la ea, iar apoi decid ce să facă cu această informaţie, ceea ce include şi procesul de a o crede sau nu.
Viziunea lui Descartes este intuitiv atractivă şi pare să fie în acord cu felul în care funcţionează minţile noastre sau cel puţin felul în care ne-ar plăcea să funcţioneze.
Filosoful german Baruch Spinoza (deasupra, în partea stângă), contemporan cu Descartes, a adoptat o viziune diferită. El credea că actul în sine de înţelegere a informaţiei însemna şi încrederea în aceasta. Putem, presupunea el, să ne schimbăm opinia ulterior, de exemplu atunci când avem proba contrarie, dar până în acel moment credem totul.
Abordarea lui Spinoza este neatractivă pentru că sugerează că trebuie să ne risipim energia pentru a elimina falsurile pe care alţi oameni le-au transmis aleatoriu în direcţia noastră, fie prin cuvinte, televiziune, internet sau orice alt mediu de comunicare.
Aşadar cine avea dreptate, Spinoza sau Descartes?
Câţi ani de închisoare?
Daniel Gilbert şi colegii săi au pus aceste două teorii cap la cap într-o serie de experimente pentru a testa dacă înţelegerea şi încrederea operează împreună sau dacă încrederea (sau lipsa ei) apare ulterior (Gilbert et al., 1993).
În experimentul lor clasic de psihologie socială, 71 de participanţi au citit declaraţii referitoare la două jafuri, iar apoi au dat jefuitorului o sentinţă cu închisoarea. Unele declaraţii au fost concepute pentru a face ca delictul să pară mai grav, de exemplu că jefuitorul avea o armă, iar altele, pentru a-l face mai puţin grav, de exemplu că jefuitorul avea de hrănit copii înfometaţi.
Manevra era că doar unele dintre declaraţii erau adevărate, în vreme ce altele erau false. Participanţilor li s-a spus că declaraţiile adevărate vor fi afişate în culoarea verde, iar cele false, în roşu. Partea inteligentă este următoarea: jumătate dintre participanţi au fost distraşi în mod special în timp ce citeau declaraţiile false, în timp ce cealaltă jumătate nu.
În teorie, dacă Spinoza ar fi avut dreptate, atunci persoanele distrase în timp ce citeau declaraţiile false, nu ar fi avut timp să proceseze faptele adiţionale scrise în roşu şi în consecinţă neadevărate, şi prin urmare ar fi fost influenţate de ele în acordarea sentinţei date făptuitorului. Pe de altă parte, dacă Descartes ar fi avut dreptate, atunci distragerea nu ar fi făcut nici o diferenţă pentru participanţi, care nu ar fi avut timpul să creadă sau nu declaraţiile false, astfel încât nu ar fi contat în sentinţa de închisoare acordată.
Şi câştigătoare este...
Rezultatele au arătat că atunci când declaraţiile false referitoare la jaf au părut să facă delictul mai grav faţă de situaţia în care declaraţiile false l-au făcut să pară mai puţin grav, participanţii care au fost întrerupţi au acordat sentinţe de închisoare mai mari cu 6 până la 11 ani.
În mod contrar, în grupul în care participanţii nu au fost întrerupţi aceştia au reuşit să ignore declaraţiile false. În consecinţă, nu au fost diferenţe prea mari între sentinţele în care declaraţiile false făceau delictul să pară mai grav sau mai puţin grav.
Asta însemna că doar atunci când li s-a dat timp de gândire, oamenii s-au comportat ca şi când declaraţiile false erau cu adevărat false. Pe de altă parte, fără a avea timp pentru reflecţie, oamenii au crezut pur şi simplu ceea ce au citit.
Gilbert şi colegii săi au efectuat experimente suplimentare pentru a combate cu succes unele explicaţii alternative ale rezultatelor obţinute. Acestea au confirmat concluziile lor anterioare şi i-au dus la concluzia mai degrabă neliniştitoare că Descartes greşea, în timp ce Spinoza avea dreptate.
Credinţa nu este un proces în două etape, care implică mai întâi înţelegerea şi apoi încrederea. În schimb, înţelegerea este încredere, o fracţiune de secundă după citire, îţi vine să crezi, până când alte facultăţi esenţiale apar pentru a-ţi schimba punctul de vedere. Noi vrem într-adevăr să credem, exact ca agentul Mulder.
Mai întâi crezi, iar mai târziu pui şi întrebările
Mai mult, concluziile lor şi cele ale lui Spinoza explică, de asemenea, şi alte comportamente pe care oamenii le afişează de obicei:
• Predispoziţia conformităţii: înseamnă presupunerea oamenilor conform căreia comportamentul celorlalţi reflectă personalitatea acestora când de fapt acesta reflectă o situaţie.
• Predispoziţia adevărului: oamenii tind să presupună că ceilalţi spun adevărul, chiar şi atunci când aceştia mint.
• Efectul de convingere: distragerea oamenilor creşte puterea de convingere a unui mesaj.
• Efectul negare-insinuare: oamenii tind în mod pozitiv să creadă în lucruri care sunt negate în mod categoric.
• Predispoziţia testării ipotezelor: atunci când testează o teorie, în loc să încerce să o dovedească greşită, oamenii tind să caute informaţii care să o confirme. Aceasta nu este, desigur, o testare foarte eficientă a ipotezelor!
Când priveşti afirmaţia că înţelegerea este credinţă în lumina lui Spinoza, aceste predispoziţii şi efecte pot fi rezultatul tendinţei noastre de a crede mai întâi şi de a ne pune întrebări după aceea. De exemplu, predispoziţia conformităţii: când întâlnim o persoană agitată putem presupune că aceasta chiar este agitată în realitate, deoarece aceasta este concluzia cea mai evidentă pe care o putem trage. Abia mai târziu ne trece prin minte că poate persoana respectivă era îngrijorată pentru că aştepta rezultatele unui test important.
Dacă aceste lucruri vă fac să vă simţiţi incomod, aflaţi că nu sunteţi singurii. Gilbert şi colegii săi admit că mentalitatea noastră de a fi creduli pare să ne aducă numai necazuri. Ar putea fi chiar un argument pentru limitarea libertăţii de exprimare. La urma urmei, dacă oamenii cred automat tot ce văd şi aud, trebuie să fim foarte atenţi la ceea ce văd şi aud oamenii.
Beneficiile încrederii
Gilbert şi colegii săi au contracarat aceasta argumentând că prea mult cinism nu aduce nimic bun. Minţile care lucrează pe model cartezian ar crede numai lucruri pentru care au dovezi solide. Orice altceva ar fi de necrezut sau incredibil, ci într-o stare de incertitudine.
Problema este că multe informaţii la care suntem expuşi sunt de fapt adevărate, şi unele dintre ele sunt chiar vitale pentru supravieţuirea noastră. Dacă ar trebui să verificăm în permanenţă lucrurile în care credem, nu am mai face nimic niciodată şi am pierde unele oportunităţi extraordinare.
Cu toate acestea, minţile care lucrează pe model spinozian pot crede, ca regulă generală empirică, pentru a verifica mai apoi tot ce pare dubios. Da, adesea vor crede lucruri neadevărate, dar este mai bine să crezi prea mult şi să greşeşti din când în când decât să fii prea cinic şi să nu reuşeşti să valorifici informaţii folositoare şi benefice care sunt de fapt adevărate.
Sau poate fiind de acord cu acest argument, sunt la rândul meu naiv şi adevărul dur este că există un eşec în faptul că suntem cu toţii prea rapizi pentru a lua lucrurile la valoarea nominală şi prea lenţi pentru a ne angaja aptitudinile intelectuale esenţiale. Vă las pe voi să reflectaţi la acest lucru.
2. Adevărul despre amăgirea de sine
Ne putem păcăli singuri sau putem vedea prin jocurile minţii noastre?
Teoretic, singura persoană pe care nu ar trebui să o minţim niciodată este propria persoană. Ar trebui ca faptul de a ne minţi singuri să fie cu siguranţă trebui neproductiv? Ca atunci când te-ai împuşca, calm şi din proprie voinţă, în picior? Sau ca atunci când ai lua o furculiţă fierbinte de pe foc şi ţi-ai înfige-o în ochi?
Uitaţi-vă însă în jurul vostru şi cred că nu e deloc dificil să observaţi simptomele amăgirii de sine din poveştile altora. Aşadar, este posibil ca şi noi să ne înşelăm singuri în moduri pe care nu le putem percepe cu claritate? Dar acest lucru poate fi într-adevăr posibil şi am crede noi cu adevărat minciunile pe care ni le „spunem” singuri? Această chestiune a fost cercetată de către Quattrone & Tversky (1984) într-un experiment clasic de psihologie socială, publicat în Journal of Personality and Social Psychology.
Minciuni, ale naibii minciuni şi psihologi
Orice studiu despre amăgirea de sine implică o cantitate considerabilă de minciuni sfruntate, iar cercetarea lui Quattrone & Tversky (1984) nu a fost cu nimic diferită. Ei au recrutat 38 de studenţi cărora li s-a spus că vor lua parte la un studiu referitor la „aspecte psihologice şi medicale ale atletismului”. Fals, de fapt cercetătorii aveau să îi păcălească pe participanţi să creadă că durata pentru care îşi putea ţine braţele scufundate în apă rece putea diagnostica starea lor de sănătate, când de fapt tot ce arăta acest lucru era cât de dispuşi sunt oamenii să se amăgească singuri. Iată cum au procedat.
Participanţilor li s-a cerut mai întâi să îşi cufunde braţele în apă rece cât de mult timp puteau să o facă. Apa era destul de rece şi oamenii au reuşit să facă acest lucru numai pentru 30-40 de secunde. Apoi participanţilor li s-au dat alte sarcini de făcut, sarcini menite să îi facă să se gândească că erau într-adevăr implicaţi într-un studiu referitor la atletism. Au fost nevoiţi să facă exerciţii pe bicicletă şi li s-a ţinut o lectură despre speranţa de viaţă şi cum aceasta are legătură cu tipul de inimă pe care îl are fiecare persoană. Li s-a spus că există două tipuri de inimă:
• Tipul I: asociat cu o stare mai slabă de sănătate, cu o speranţă mai mică de viaţă şi cu boli cardiovasculare.
• Tipul II: asociat cu o stare mai bună de sănătate, o speranţă de viaţă mai mare şi cu un risc scăzut de boli cardiovasculare.
Jumătate dintre participanţi au fost informaţi că oamenii care au inimi de tipul II (aparent tipul „mai bun”) au o toleranţă mai mare la apa rece după exerciţiu, în timp ce cealaltă jumătate a aflat că de fapt scade toleranţa la apă rece. Fireşte, cu excepţia faptului că toate acestea erau numai minciuni, inventate doar pentru a-i face pe participanţi să creadă că durata pentru care reuşeau să îşi ţină braţul în apa rece reprezenta o măsură a sănătăţii lor, jumătate dintre ei crezând că toleranţa la rece era un semn bun, iar cealaltă jumătate, că era un semn rău.
Venise vremea testului: participanţii au avut un start nou pentru a-şi băga braţele în apa rece cât de mult timp puteau. Graficul de mai jos arată rezultatele medii înainte şi după minciuna flagrantă (în numele ştiinţei, desigur!):
După cum puteţi vedea, manipularea experimentală a avut un efect puternic. Oamenii care au crezut că a-ţi băga braţele în apă rece pentru mult timp era un semn al unei inimi sănătoase, au făcut exact acest lucru, în timp ce persoanele care au crezut exact invers dintr-o dată nu au mai suportat răceala apei. Toate bune şi frumoase, dar oare aceşti oameni chiar se minţeau pe ei înşişi sau doar pe experimentatori, şi ei chiar credeau aceste minciuni?
În detaliu
După proba de scufundare a braţelor, fiecare participant a fost întrebat dacă şi-a schimbat în mod intenţionat timpul în care şi-a ţinut braţele sub apă. Din 38 de participanţi, 29 au negat şi 9 au mărturisit, dar nu în mod direct. Mulţi dintre cei 9 care au recunoscut, au pretins că apa şi-a schimbat temperatura. Desigur că acest lucru nu se întâmplase, ci era doar un mod al oamenilor de a-şi justifica schimbarea comportamentului fără a se confrunta în mod direct cu amăgirea de sine.
Apoi toţi participanţii au fost întrebaţi dacă ei cred că au o inimă sănătoasă sau nu. Din cei 29 care au negat, 60% credeau că au tipul mai sănătos de inimă. Însă, dintre cei care au recunoscut, doar 2% credeau că au inima mai sănătoasă. Ce sugerează acest lucru este că cei care au negat au fost mai susceptibili de a fi cu adevărat auto-înşelaţi şi nu doar au încercat să îşi acopere înşelăciunea. Ei au crezut cu adevărat că testul le spunea că au o inimă mai sănătoasă. Între timp, confesorii au încercat să spună înapoi o minciună experimentatorilor (ceea ce pare la urma urmei corect!), dar, între patru ochi, majoritatea au recunoscut că s-au înşelat singuri.
Acest experiment este „curat” deoarece arată diferitele grade de amăgire de sine, până la capăt, în forma sa cea mai pură, în care oamenii reuşesc să se păcălească în fiecare detaliu. La acest nivel oamenii cred şi se comportă ca şi cum credinţa lor incorectă este complet adevărată, fără a ţine seama de nici o sugestie primită din realitate.
În concluzie, ceea ce sugerează acest studiu este că pentru mulţi oameni amăgirea de sine este foarte uşor de realizat. Nu numai că mulţi oameni se vor minţi fericiţi pe ei înşişi dacă li se dă un motiv, ci vor căuta numai acele dovezi care le va confirma confortabila amăgire de sine, şi vor crede pe de-a-ntregul în aceste minciuni pe care şi le spun lor înşişi.
Asta explică multe, nu credeţi?
3. Cum recompensa se poate întoarce împotrivă şi poate reduce motivaţia
GARANTAT, UNUL DINTRE CELE MAI BUNE MODURI de a genera motivaţia pentru noi înşine şi pentru alţii este o recompensă ademenitoare…
Şi totuşi psihologii ştiu de mult timp că recompensele sunt supra-evaluate. Paiul din zicala cu măgarul şi paiul nu este atât de eficient cum am fost determinaţi să credem. Recompensele funcţionează în unele situaţii, dar uneori au efecte inverse. Spectaculos!
Iată o poveste despre copii preşcolari, care are multe învăţăminte pentru toate vârstele, despre efectele bizare ale recompensei asupra motivaţiei noastre.
O joacă de copii
Psihologii Mark R. Lepper şi David Greene de la Stanford şi de la University of Michigan au fost interesaţi să testeze ceea ce va fi cunoscut mai târziu sub numele de ipoteza „suprajustificării” (Lepper et al., 1973).
Deoarece părinţii foloseau atât de des recompensele ca motivaţii pentru copii, au recrutat 51 de preşcolari cu vârstele între 3 şi 4 ani. Toţi copiii selectaţi pentru studiu erau interesaţi de desen. Acest lucru era esenţial deoarece Lepper şi Greene voiau să vadă efectul pe care îl au recompensele asupra copiilor atunci când aceştia sunt deja pasionaţi de activitatea respectivă.
Copiii au fost împărţiţi apoi în mod aleatoriu potrivit următoarelor situaţii:
1. Recompensă aşteptată. În această situaţie, copiilor li s-a spus că vor primi un certificat cu sigiliu de aur şi panglică dacă luau parte.
2. Recompensă surpriză. În această situaţie, copii ar primi aceeaşi recompensă ca şi ceilalţi, dar, esenţial, nu li s-a spus acest lucru până în momentul în care activitatea de desen a fost practic încheiată.
3. Nicio recompensă. Copiii din această situaţie nu s-au aşteptat la o recompensă şi nici nu au primit vreuna.
Fiecare copil a fost invitat într-o cameră separată pentru a desena timp de 6 minute, iar apoi li s-a dat sau nu recompensa, în funcţie de situaţia în care s-a aflat. Apoi, în următoarele zile copiii au fost priviţi prin oglinzi speciale pentru a observa cât de mult vor continua să deseneze de la sine. Graficul de mai jos arată procentul de timp pe care l-au petrecut desenând în funcţie de situaţia experimentală:
După cum puteţi observa, recompensa aşteptată a scăzut interesul spontan al copiilor pentru desen (nu a existat nici o diferenţă statistică semnificativă între grupul fără recompensă şi cel cu recompensa surpriză). Aşadar, cei cărora le plăcea înainte să deseneze au fost mai puţin motivaţi odată ce aşteptau să fie recompensaţi pentru această activitate. De fapt, recompensa aşteptată a redus desenul spontan al copiilor la jumătate. Mai mult, juraţii au evaluat desenele copiilor care aşteptau recompensa ca fiind mai puţin plăcute din punct de vedere estetic.
Recompensa reduce motivaţia intrinsecă
Totuşi, nu doar copiii au avut acest tip de reacţie la recompense, studii ulterioare arătând un efect similar pentru toate tipurile de populaţii, majoritatea adulţi. Într-unul din studii fumătorii care erau recompensaţi pentru a renunţa la fumat au avut succes la început, dar după trei luni s-au descurcat mai prost decât cei cărora nu li s-a dat nici o recompensă şi nici o sugestie (Curry et al., 1990). Într-adevăr, cei care au primit recompense au şi minţit în privinţa cantităţii fumate.
Analizând 128 de studii referitoare la efectele recompenselor Deci et al. (1999, p. 658) concluzionează că:
„recompensele materiale tind să aibă un efect negativ substanţial asupra motivaţiei intrinsece (…) Chiar şi atunci când recompensele materiale sunt oferite ca indicatori ai unei bune performanţe, de obicei acestea vor scădea motivaţia intrinsecă pentru activităţile de interes.”
Recompensele au fost descoperite ca făcându-i pe oameni mai puţin creativi şi mai slabi la rezolvarea problemelor.
Supra-justificarea
Ce se întâmplă, aşadar? Cheia pentru înţelegerea acestui tip de comportament se află în diferenţa dintre motivaţia intrinsecă şi extrinsecă. Atunci când facem ceva doar de dragul acelui lucru, pentru că ne place sau pentru că ne satisface o dorinţă adânc înrădăcinată, suntem motivaţi intrinsec. Pe de altă parte, atunci când facem ceva pentru că primim o recompensă, cum ar fi un certificat sau o sumă de bani, vorbim de o motivaţie extrinsecă.
Copiii au fost aleşi în primul rând pentru că le plăcea deja să deseneze şi erau deja motivaţi intrinsec să deseneze. Le făcea plăcere, se pricepeau şi obţineau din asta ceva care le hrănea sufletul. Apoi unii dintre ei au primit o recompensă pentru desen şi motivaţia lor s-a schimbat.
Înainte desenaseră pentru că le făcea plăcere, dar acum se părea că desenau pentru recompensă. Ceea ce fuseseră motivaţi să facă intrinsec, primea acum o motivaţie externă, extrinsecă. Acest lucru a oferit prea multă justificare pentru ceea ce făceau şi în acest fel, paradoxal, după aceea au desenat mai puţin.
Aceasta este ipoteza supra-justificării pe care o căutau Lepper şi Greene şi deşi pare o gândire de-a-ndoaselea, este tipic pentru cum funcţionează uneori mintea. Noi nu lucrăm doar „înainte”, din atitudinile şi preferinţele pentru acţiunile noastre, ci lucrăm de asemenea şi „înapoi”, revizuind pe ce ar trebui să se bazeze atitudinile şi preferinţele noastre în situaţia, sentimentele sau acţiunile noastre actuale (vezi de asemenea disonanţa cognitivă).
Atunci când banii transformă joaca în muncă
Mai mult decât atât, recompensele sunt periculoase şi dintr-un alt motiv: pentru că ne amintesc de obligaţii, de faptul că trebuie să facem lucruri pe care nu dorim să le facem. Copiilor li se dau recompense pentru că mănâncă toată mâncarea, pentru că îşi fac temele sau pentru că fac ordine în camerele lor. Prin urmare, recompensele devin asociate cu activităţi chinuitoare, pe care nu vrem să le facem. Acelaşi lucru este valabil şi pentru adulţi: banii devin asociaţi cu munca şi munca poate fi plictisitoare, obositoare şi dureroasă. Aşadar, atunci când suntem plătiţi să facem ceva, presupunem în mod automat că sarcina respectivă este plictisitoare, obositoare şi dureroasă – chiar şi atunci când nu este.
Din acest motiv joaca poate deveni muncă atunci când suntem plătiţi. Persoana care anterior se bucura să picteze, să împletească coşuri, să cânte la violoncel sau chiar să scrie postări pe blog, găseşte brusc sarcina plictisitoare odată ce banii au devenit implicaţi.
Da, uneori recompensele chiar funcţionează, mai ales dacă oamenii nu vor cu adevărat să facă ceva. Dar atunci când sarcinile sunt inerent interesante pentru noi, recompensele pot face rău motivaţiei prin compromiterea talentului nostru natural pentru auto-reglare.
4. De ce nu reuşesc grupurile să facă un schimb de informaţii eficient
„Nu, scurgerile nu sunt pe agenda noastră…”
În 1985 Stasser şi Titus au publicat cel mai bun tip de studiu psihologic. Acesta nu numai că aduce o lumină nouă asupra modului de comunicare şi de luare a deciziilor în cadrul grupurilor, ci surprinde, derutează şi intrigă în acelaşi timp. În mod ciudat, primele rezultate arată ca şi cum nu ar putea fi corecte, apoi pare evident că sunt corecte, după care atenţia se îndreaptă asupra lucrurilor care se pot face cu privire la aceasta.
Constatările au fost relativ directe şi, aşa cum se întâmplă adesea în cercetările referitoare la luarea deciziilor, au constituit o altă lovitură pentru fragilul ego al oamenilor. Ei au descoperit că oamenii care încearcă să ia o decizie în grup, îşi petrec majoritatea timpului spunându-şi unii altora lucruri pe care le ştie deja toată lumea. Comparativ, este puţin probabil ca oamenii să aducă informaţii noi, ştiute doar de ei. Rezultatul: decizii proaste.
În mod similar, şi participanţii lui Stasser şi Titus (1985) aveau de luat o decizie relativ trivială – cine ar trebui să fie preşedintele corpului studenţilor – dar cercetările ulterioare au testat tot felul de scenarii. Experimentatorii le-au cerut oamenilor să aleagă care ar fi cel mai bun candidat pentru un loc de muncă (Wittenbaum, 1998), cel mai bun tip de investiţie (Hollingshead, 1996) şi să stabilească vinovatul într-o anchetă de omucidere (Stasser & Stewart, 1992).
Din nou şi din nou rezultatele au arătat că este puţin probabil ca oamenii să identifice cel mai bun candidat, să facă cea mai bună investiţie sau să găsească adevăratul criminal într-o anchetă. Atunci când li s-a cerut să ia o decizie în grup, în loc să facă schimb de informaţii esenţiale de care doar ei aveau cunoştinţă, oamenii au tendinţa de a repeta informaţiile pe care le ştie toată lumea.
Explicaţiile
La început aceste rezultate par profund contraintuitive. Sigur că oamenii ar trebui să fie extrem de motivaţi să vină cu informaţii noi în cadrul discuţiilor, nu doar să repete aceleaşi lucruri vechi? La urma urmei, grupul este distrus dacă nu reuşeşte să facă schimb. Din această cercetare au rezultat trei explicaţii solide (Wittenbaum et al., 2004):
1. Memoria. Este mult mai probabil ca informaţiile partajate să fie mai uşor de memorat în primul rând, drept pentru care este mult mai probabil să fie aduse în discuţie de către cineva. De asemenea, dacă mai mulţi oameni dintr-un grup ştiu o informaţie, fie pentru că este memorabilă, fie dintr-un alt motiv, atunci există o probabilitate mai mare ca cineva să îşi aducă aminte de aceasta în timpul unei discuţii.
2. Prejudecăţile. Oamenii îşi formează păreri, în grade diferite, înainte de a avea o discuţie în grup. Informaţiile pe baza cărora oamenii îşi formează prejudecăţile sunt cel mai probabil informaţii partajate, disponibile pentru toată lumea. Apoi, atunci când încep discuţiile în grup, fie în mod conştient, fie inconştient, oamenii au tendinţa de a aduce în discuţie doar informaţiile care le susţin prejudecăţile. Surpriză, surpriză! este acelaşi lucru pe care îl aduce în discuţie toată lumea.
3. Anxietatea. Înainte de o reuniune, oamenii nu sunt siguri de importanţa informaţiei pe care o cunosc şi sunt neliniştiţi în privinţa modului în care vor fi văzuţi de ceilalţi membrii ai grupului. Informaţiile care apar în timpul unei întruniri şi care sunt partajate de către grup devin astfel mai importante şi de aceea oamenii le repetă. Oamenii sunt văzuţi ca fiind mai capabili atunci când vorbesc despre lucruri cunoscute de toată lumea decât atunci când aduc în discuţie informaţii cunoscute doar de ei (Wittenbaum & Bowman, 2004). Pentru a fi în siguranţă oamenii preferă să rămână la lucruri care se repetă, pe care le ştie toată lumea şi, în mod ciudat, ceilalţi ăi plac mai mult pentru asta.
Puse cap la cap, aceste constatări încep să arate de ce este cl mai probabil ca oamenii să eşueze în schimbul de informaţii ştiute doar de ei.
Doctorii cu pregătire specială nu s-au comportat mai bine
Dar există şi o a patra explicaţie pentru rezultatele experimentului. Se poate ca participanţii să nu fi fost pregătiţi în mod special pentru a face schimb de informaţii unii cu alţii. Aceştia erau la urma urmei în majoritate studenţi – poate că cei cu mai mult experienţă şi pregătire pot avea rezultate mai bune.
Acesta este motivul pentru care Larson et al. (1998) au testat un grup de doctori care sunt formaţi profesional în punerea în comun a informaţiilor din diferite surse pentru a pune un diagnostic. În experimentul lor, au fost recrutaţi 25 de doctori cărora li s-a cerut să rezolve două cazuri medicale ipotetice în grupuri de câte trei. Pentru început, fiecare participant a vizionat pe cont propriu un film în care au văzut un pacient vorbind despre simptomele sale cu doctorul său (filme jucate de către actori). Participanţii vedeau însă filme uşor diferite, astfel că unele informaţii erau comune celor trei membrii ai echipei de diagnosticare, în timp ce alte informaţii erau accesibile doar individual.
Experimentul a fost stabilit astfel încât să fie posibilă determinarea unui diagnostic doar dacă doctorii transmiteau şi celorlalţi informaţiile despre pacient cunoscute doar de ei înşişi. Totuşi ceea ce au descoperit experimentatorii a fost dinamica clasică în care participanţii petreceau cea mai mare parte a timpului discutând informaţii comune, mai degrabă decât să împărtăşească informaţiile cunoscute doar de ei. Deoarece grupurile care nu au adunat informaţiile specifice de la fiecare membru în parte, au avut mai puţine informaţii pe care să se bazeze şi în consecinţă au pus un diagnostice mai puţin precise.
Aceste constatări erau în mod special dramatice deoarece participanţii fuseseră instruiţi anterior pentru luarea deciziilor.
Cum să îi încurajezi pe oameni să facă schimb de informaţii
Bineînţeles că de la prima demonstraţie experimentală a acestui fenomen de către Stasser şi Titus (1985), căutările au fost îndreptate înspre găsirea modalităţilor de a-i încuraja pe oameni să facă schimb de informaţii. Iată unele dintre atributele grupurilor care tind să divulge informaţii esenţiale neîmpărtăşite cu ceilalţi (din Wittenbaum et al., 2004):
• Grupurile în care membrii nu cad de acord şi care au mai puţină gândire de grup sunt mult mai susceptibile de a împărtăşi informaţii care nu sunt cunoscute de toţi membrii.
• Atunci când oamenilor şi se spune să încerce să îşi amintească toate informaţiile relevante înainte de o întâlnire; acest lucru oferă mai multe şanse ca oamenii să menţioneze şi faptele pe care le cunosc doar ei.
• Membrii unui grup ar trebui să aibă cunoştinţă despre expertiza fiecărui membru, astfel încât să ştie (într-un sens larg) ceea ce ştie fiecare.
• Cu cât şedinţele durează mai mult, cu atât este mai probabil ca oamenii să îşi amintească informaţii neîmpărtăşite (din păcate!).
• Este mult mai probabil ca oamenii să împărtăşească informaţii mai uşor dacă au un statut mai mare în cadrul grupului. Aşadar, pentru a-i încuraja pe membrii cu statut mai mic, este important ca expertiza să le fie în mod special recunoscută în cadrul grupului.
Data viitoare când participaţi într-o şedinţă de luare a deciziilor, încercaţi să observaţi în mod conştient măsura în care grupul face schimb de informaţii pe care toată lumea le ştie deja. Apoi, dacă pare că rezultă prea puţine informaţii noi, aveţi terenul pentru folosirea acestor tehnici.
Şi în realitate?
Oricât de mult şi-ar dori psihologii altceva, experimentele sunt doar încercări de a simula situaţii reale. În realitate lucrurile sunt mult mai complexe. Wittenbaum et al. (2004) ne oferă un motiv de a fi pesimişti în legătură cu luarea deciziilor în lumea reală şi două motive de a fi optimişti.
Mai întâi, vestea proastă. Comparativ cu o situaţie experimentală, în lumea reală oamenii au propriile ţeluri care pot intra în conflict cu cele ale grupului. Acest lucru poate opri în mod activ schimbul de informaţii sau poate duce la schimbul de informaţii astfel încât acest lucru să permită îndeplinirea scopului individual. Acest lucru este greu de contracarat.
Şi acum, veştile bune. Majoritatea acestor studii pornesc de la presupunerea că informaţia cunoscută doar de către o minoritate este importantă pentru luarea deciziei. În lumea reală nu este cazul însă întotdeauna. De asemenea, oamenii pot face schimb de informaţii de care nu sunt siguri în afara întâlnirii de grup sau în mod direct cu alte persoane. Acest lucru este mai probabil să se întâmple dacă informaţiile respective sunt sensibile sau de o valoare necunoscută.
Aşadar poate că luarea deciziilor într-un grup din lumea reală nu este afectată chiar atât de rău cum sugerează dovezile experimentale. Şi totuşi, nu pot să nu amintesc un episod clasic al serialului britanic Yes, Prime Minister în care prim-ministrul fictiv cere să i se spună ce nu ştie despre secretele Ministerului de Externe, la care secretarul principal privat, Bernard, răspunde:
„Pot să clarific întrebarea? Cereţi să ştiţi cine ar şti ceea ce nu ştiu eu şi cu dumneavoastră, dar ceea ce Ministerul de Externe ştie că ei ştiu că se ascund de dumneavoastră astfel încât dumneavoastră nu ştiţi şi, din câte ştim, tot ce ştim este ceva pe care nu îl ştim dar am vrea să îl ştim. Nu ştim deoarece nu ştim. Asta este?”
Ei bine, cam aşa…
5. De ce reprimarea gândurilor este periculoasă
Cum împingând un gând în afara conştiinţei îl poate aduce înapoi cu vârf şi îndesat.
UNEORI SE PARE că mintea noastră nu este în aceeaşi echipă cu noi. Eu vreau să mă culc, dar ea vrea să mă ţină treaz rulând din nou evenimente din copilăria mea. Eu vreau să uit versurile acelui cântec idiot din anii ’80, dar ea vrea să le repete din nou şi din nou până la saturaţie.
Această luptă interioară poate fi orice, de la încercarea de a suprima o iritaţie minoră ocazională (am oprit aragazul?) până la un obstacol aproape permanent al vieţii de zi cu zi. Gândul permanent la mâncare duce la obezitate, persistenţa gândurilor negative deschide calea depresiei, iar evenimentele traumatizante împing conştiinţa înapoi pentru a fi retrăite din nou, şi din nou.
Răspunsul clasic la această dispută mentală – fie că este relativ trivială sau foarte serioasă – este de a încerca să uitaţi de ea, de a o împinge în spatele minţii sau o variaţie pe această temă. Din păcate, în contradicţie cu intuiţia noastră despre ce ar trebui să funcţioneze, cercetările psihologice au arătat în ultimii douăzeci de ani că această abordare nu numai că este greşită, dar are potenţialul de a înrăutăţi situaţia.
Revenirea gândului
În studiul care a dat startul cercetării în această direcţie, profesorul Daniel Wegner şi colegii săi au investigat efectele reprimării gândurilor (Wegner et al., 1987). Participanţilor li s-a cerut mai întâi să încerce să nu se gândească la un urs polar pentru 5 minute, iar pentru următoarele 5 minute, să se gândească la un urs polar. De-a lungul experimentului participanţii spuneau cu voce tare ce gânduri le veneau şi de fiecare dată când se gândeau la un urs polar sunau dintr-un clopoţel.
Participanţii care au încercat mai întâi să îşi reprime gândurile, au sunat din clopoţel de două ori mai mult decât participanţii dintr-un grup de control. Se părea că actul în sine de a reprima un gând, îl făcea pe acesta să se împotrivească şi mai puternic.
Acest efect a fost ulterior reprodus de alţi cercetătorii care au folosit diferite tipuri de experimente şi pare a fi relativ robust (Wenzlaff & Wegner, 2000). Aceleaşi rezultate au apărut chiar şi atunci când oamenii nu erau direct instruiţi să îşi reprime anumite gânduri, ci abia încurajaţi să o facă prin forme subtile de manipulare. Aceasta a fost numit „efectul de recul al reprimării” şi poate fi esenţial pentru multe aspecte ale experienţei noastre de zi cu zi.
Reprimarea emoţiilor
De la descoperirea efectului de recul, cercetătorii au sondat situaţiile în care acesta apare, în special modul în care reprimarea interacţionează cu emoţiile. Cum era şi normal, gânduri mai emoţionale decât urşii albi sunt vulnerabile în mod special la efectul de recul. Într-unul din studii, participanţilor li s-a cerut să scrie despre un eveniment din viaţa de zi cu zi, fie emoţional sau nu (Petrie et al., 1998). Evenimentele emoţionale au fost cel mai greu de reprimat pentru participanţi. Este ca şi cum conţinutul emoţional al unui gând îl face şi mai susceptibil de a fi împins înapoi în încercarea de a-l suprima.
Dar chiar dacă evenimentele emoţionale sunt în special sensibile la efectul de recul, poate că prin practică putem deveni mai buni la a suprima anumite gânduri? Poate că motivul pentru care oamenilor le este greu să suprime un gând referitor la un urs polar este că acesta este un gând neobişnuit. Prin urmare, studiile au privit la modul în care se descurcă oamenii atunci când suprimă gânduri pe care sunt obişnuiţi să le suprime.
Wegner şi Gold (1995) au analizat reprimarea emoţională cercetând trecutul romantic al oamenilor, folosind pentru aceasta o comparaţie curată între „flăcările calde” şi „flăcările reci”. „Flacăra caldă” reprezenta un partener anterior care încă aprindea imaginaţia, în timp ce „flacăra rece” reprezenta un partener anterior care nu mai trezea acelaşi interes. Teoretic, „flacăra caldă” trebuia să producă mai multe gânduri tulburătoare oamenilor cu mai multă practică în reprimarea lor. În acelaşi timp flacăra rece nu ar trebui să provoace astfel de gânduri tulburătoare deoarece oamenii ar trebui să aibă mai puţină practică în suprimarea lor.
Rezultatele au arătat exact contrariul tiparului preconizat: oamenii au găsit mai dificil să îşi reprime gândurile referitoare la flăcările reci, probabil pentru că aveau mai puţină practică.
Reprimarea gândurilor în laborator este diferită însă de reprimarea acestora în viaţa reală, de-a lungul unei anumite perioade de timp. Pentru a avea o idee despre suprimarea pentru perioade mai lungi de timp, Trinder şi Salkovskis (1994) le-au cerut oamenilor să îşi monitorizeze gândurile tulburătoare de-a lungul a patru zile. În comparaţie cu un grup de control, participanţii care au încercat să îşi reprime gânduri tulburătoare negative, au găsit acest lucru mult mai incomod şi, mai mult, au experimentat aceste gânduri cu atât mai mult cu cât încercau să le reprime. Se pare că şi în cazul celor cu practică, reprimarea gândurilor este cel mai probabil să ducă la un efect de recul pe termen lung.
Înapoi în forţă
Stimulaţi de aceste constatări ale efectelor paradoxale ale reprimării gândurilor, psihologii au descoperit acest efect de recul în tot felul de situaţii. Iată câteva exemple discutate de Wenzlaff şi Wegner (2000):
• Pofta de anumite substanţe. Pentru cei care ţin o dietă sau încearcă să se lase de fumat, suprimarea poate fi contraproductivă. Un studiu a arătat că fumătorii care încearcă să îşi suprime gândurile despre fumat au pofte mai mari decât cei care nu încearcă să facă acest lucru (Salkovkis & Reynolds, 1994). Distragerea atenţiei s-a dovedit a fi o tehnică mai bună.
• Amintirile tulburătoare. La fel ca încercarea de a nu ne gândi la mâncare sau ţigări, amintirile par a reveni şi mai puternice atunci când sunt suprimate în mod intenţionat. Dar numai unele aspecte ale memoriei par a fi îmbunătăţite, odată cu suprimarea, interferând uneori cu ordinea în care sunt rememorate evenimentele.
• Depresia. Depresia se manifestă ca un model de gândire negativă, în care răul cel mai rău este văzut aproape peste tot. Simpla încercare de suprimare a acestor gânduri, le poate aduce înapoi şi mai puternice, cu un stres psihologic dublat. În consecinţă, unii psihologi au sugerat un model de tratament bazat pe acceptare (e.g. Marcks & Woods, 2005).
Acestea sunt doar câteva exemple, dar studiile au analizat de asemenea încercările oamenilor de a reprima incidentele traumatice prin care au trecut, prejudecăţile, durerile lor fizice şi chiar obsesiile. Un tipar familiar apare în multe studii: încercarea de a goni gândurile despre durere, traume sau obsesii, le readuce înapoi în forţă.
Minţile noastre neascultătoare
Aşadar, ce din minţile noastre le face atât de neascultătoare? De ce atunci când vrem să scăpăm de un gând, atunci el devine şi mai puternic? Profesorul Daniel Wegner oferă o explicaţie bună, numită „teoria proceselor ironice”. Aceasta argumentează că efectul de recul post-reprimare nu este doar o consecinţă întâmplătoare a modului în care este constituit creierul uman, ci o parte integrală a procesului de suprimare în sine (Wegner, 1994).
Potrivit acestei teorii, iată ce se întâmplă atunci când vrem să oprim un gând recurent din drumul său: mai întâi ne distragem atenţia în mod intenţionat, gândindu-ne la altceva. Apoi, şi aici apare ironia, minţile noastre încep să monitorizeze în mod inconştient procesul pentru a verifica dacă ne mai gândim la acel lucru la care nu ar mai trebui să ne gândim – înţelegeţi, să verifice dacă procesul conştient funcţionează sau nu.
Problema apare atunci când noi, în mod conştient, ne oprim din distragerea intenţionată şi procesul subconştient caută acel lucru pe care noi încercăm să îl reprimăm. Orice vede că seamănă vag cu ţinta declanşează gândul din nou şi reintrăm în bucla din care doream să scăpăm, gândindu-ne din nou la acel lucru pe care doream să îl uităm.
Ironia suprimării gândurilor este că încercarea activă de a ne controla minţile poate face uneori mai mult rău decât bine. Deşi încercarea de a suprima gândurile nedorite, intuitiv vorbind are sens, din păcate procesul în sine pe care îl folosim pentru aceasta conţine seminţele propriei sale distrugeri. Cu cât încercăm mai mult să dăm la de-o parte gândurile tulburătoare, cu atât acestea vor reveni mai puternice ca niciodată.
Traducere după 10-more-brilliant-social-psychology-studies de Silvia Gergeley, cu acordul editorului
