Frica este una dintre cele mai vechi și mai puternice emoții ale speciei umane. Ea ne-a ajutat să supraviețuim pericolelor, declanșând reacții rapide în fața amenințărilor.
Dar există oameni care nu pot simți frica deloc. Cazurile lor rare ne arată cât de complex este creierul și ridică întrebări cu privire la rolul fricii în lumea modernă.
Un britanic care a pierdut frica
Jordy Cernik, un britanic diagnosticat cu sindromul Cushing, a trecut printr-o operație pentru îndepărtarea glandelor suprarenale, responsabile de producția excesivă de cortizol. Intervenția a redus anxietatea, dar efectul secundar neașteptat a fost dispariția completă a fricii.
Cernik a încercat montagne russe, salturi cu parașuta sau coborâre în rapel de pe clădiri înalte. Însă, în toate aceste situații, pulsul său a rămas unul obișnuit.
Cazul său nu este singular.
Boala Urbach-Wiethe și un caz celebru
Mult mai documentat este cazul pacienților cu boala genetică Urbach-Wiethe (lipoidoză cutanată și mucoasă), cauzată de o mutație a unei gene. Aceasta afectează structura amigdalei cerebrale, regiunea implicată în procesarea fricii. Doar aproximativ 400 de persoane au fost diagnosticate vreodată cu această afecțiune.
Cea mai faimoasă pacientă, numită SM, a fost studiată de la mijlocul anilor '80 de cercetători de la Universitatea din Iowa. În ciuda expunerii la filme de groază, case „bântuite”, șerpi și păianjeni, aceasta nu a simțit frică. Mai mult, era atrasă de situațiile periculoase, apropiindu-se curioasă de creaturi sau de persoane potențial amenințătoare.
Rolul amigdalei în frică
Distrugerea amigdalei la pacienții cu Urbach-Wiethe a arătat că aceasta este esențială pentru frica asociată cu amenințările externe – de la prădători la agresori.
Amigdala acționează ca un dirijor al reacțiilor biologice: trimite semnale către hipotalamus și glanda pituitară, care activează eliberarea de adrenalină și cortizol. Rezultatul este reacția clasică de tip „luptă sau fugi”.
Însă studiile au arătat că nu toate tipurile de frică depind de amigdală. Într-un experiment, pacienți fără amigdală au fost expuși la inhalarea de dioxid de carbon, ceea ce a declanșat atacuri de panică intense. Acest tip de frică, asociat cu amenințările interne (precum sufocarea), este gestionat de trunchiul cerebral.
Frica și lumea socială
Un alt aspect interesant al studiilor pe SM este legat de comportamentul social. Pacienta se dovedește extrem de sociabilă și își reduce distanța personală la niveluri inconfortabile pentru alții, inclusiv necunoscuți. Cercetătorii sugerează că amigdala organizează și felul în care reacționăm la interacțiunile sociale, ajutându-ne să distingem între persoane sigure și potențial periculoase.
Din cauza lipsei de frică, SM s-a expus în mod repetat la situații riscante, inclusiv confruntări cu arme. Deși alte emoții – bucuria, tristețea sau furia – rămân intacte, incapacitatea de a simți frică i-a îngreunat adaptarea la viața de zi cu zi.
Două căi ale fricii în creier
Cercetările neuropsihologului Justin Feinstein au arătat că există două sisteme distincte:
• frica externă, reglată de amigdala cerebrală, răspunde la pericole din mediu (animale, agresori, accidente).
• frica internă, reglată de trunchiul cerebral, răspunde la semnale fiziologice de pericol (lipsă de aer, dereglări interne).
Această descoperire schimbă modul în care înțelegem anxietatea și tulburările de panică, arătând că nu există o singură „frică”, ci mai multe tipuri de răspunsuri evolutive.
De ce avem nevoie de frică
Studiile comparative pe animale confirmă rolul vital al fricii. Un animal fără amigdală, eliberat în natură, moare rapid, deoarece nu mai evită prădătorii. Frica, prin mecanismele ei rapide și inconștiente, este un instrument esențial pentru supraviețuire.
Totuși, cazul pacientei SM ridică întrebări tulburătoare. Ea a trăit peste jumătate de secol fără amigdală și a supraviețuit, chiar dacă a trecut prin situații riscante. În societatea modernă, unde multe dintre pericolele primordiale au dispărut, frica pare uneori mai degrabă dăunătoare decât utilă. Tulburările de anxietate și stresul cronic sunt în creștere, iar emoția care odinioară ne salva viața poate deveni o povară.
Frica – prieten sau dușman în lumea modernă?
Cazurile rare precum cel al lui Jordy Cernik sau al pacientei SM nu doar fascinează, ci și provoacă paradigmele medicale. Ele sugerează că frica nu este un fenomen unitar, ci un ansamblu de răspunsuri adaptate la tipuri diferite de amenințări.
În același timp, pun în discuție valoarea fricii în societatea actuală. Dacă în trecut ea era indispensabilă supraviețuirii, astăzi poate fi sursa unor boli moderne. Totuși, absența completă a fricii expune individul la riscuri majore, confirmând rolul său evolutiv esențial.
Poveștile oamenilor care nu pot simți frica ne obligă să reconsiderăm rolul acestei emoții. Ea este, pe de o parte, un mecanism de protecție fără de care specia noastră nu ar fi supraviețuit. Pe de altă parte, în lumea actuală, dominată mai mult de stres psihologic decât de prădători, frica poate deveni un obstacol.
Sursa: BBC
