Ceea ce numim „criza apei” este, de fapt, o criză culturală și politică.
În această vară, în anumite regiuni din Anglia au fost anunțate interdicții privind folosirea furtunurilor. După cea mai secetoasă primăvară din ultimul secol, Agenția pentru Mediu a emis o avertizare de risc mediu de secetă, iar Yorkshire Water a introdus restricții începând cu vineri, 11 iulie.
Povestea este cunoscută: precipitații reduse, rezervoare care se golesc și apeluri reînnoite la reținere: faceți dușuri mai scurte, nu udați gazonul, opriți robinetul când vă spălați pe dinți.
Aceste apeluri la responsabilitate individuală reflectă o viziune mai largă asupra apei: că toți oamenii, de pretutindeni, se confruntă cu aceeași criză și că mici gesturi personale reprezintă un răspuns semnificativ. Dar dacă această narațiune, oricât de familiară ar fi, ascunde mai mult decât dezvăluie?
În noua mea carte, „Thirst: The Global Quest to Solve the Water Crisis” („Setea: căutarea globală a unei soluții la criza apei”), susțin că expresia „criză globală a apei” poate face mai mult rău decât bine. Ea simplifică o realitate globală complexă, amestecând situații extrem de diferite într-o singură urgență aparent comună.
Deși creează un sentiment de gravitate, ascunde exact aspectele esențiale: cauzele, politica și dinamica puterii care determină cine are acces la apă și cine nu.
Ceea ce numim o singură criză este, în realitate, o multitudine de crize distincte.
Pentru a vedea acest lucru clar, trebuie să depășim retorica penuriei globale și să privim cu atenție cum se manifestă seceta în diferite locuri.
Să luăm în considerare Marea Britanie, Cornul Africii și Chile: trei regiuni care se confruntă cu probleme legate de apă în moduri radical diferite.
Marea Britanie: o criză a infrastructurii
Seceta din Marea Britanie rareori este cauzată de o lipsă absolută de apă. Țara primește precipitații relativ constante pe tot parcursul anului. Chiar și când apar episoade de secetă, problema de bază este modul în care apa este gestionată și distribuită.
Aproximativ o cincime din apa tratată se pierde prin conducte care prezintă scurgeri, unele vechi de peste un secol. În același timp, companiile private de apă se află tot mai mult sub lupa opiniei publice, fiind acuzate că nu investesc în infrastructură, deși plătesc miliarde în dividende către acționari. Astfel, apelurile adresate gospodăriilor de a consuma mai puțină apă sună adesea fals.
Secetele din Marea Britanie nu sunt doar produsul variabilității climatice. Ele sunt modelate și de decizii politice, eșecuri în reglementare și o erodare a încrederii publice. O penurie temporară devine o criză recurentă din cauza structurilor care ar trebui să o gestioneze.
Cornul Africii: supraviețuire și vulnerabilitate structurală
În Cornul Africii seceta este catastrofală. Din 2020, regiunea a suferit cinci anotimpuri consecutive fără ploi – cel mai grav astfel de episod din ultimele patru decenii.
Peste 30 de milioane de oameni din Etiopia, Somalia și Kenya se confruntă cu insecuritate alimentară. Mijloacele de trai sunt precare, iar milioane de oameni au fost strămutați.
Schimbările climatice sunt un factor, dar și politica. Conflictele armate, guvernarea slabă și decenii de investiții insuficiente au lăsat comunitățile extrem de expuse. Aceste vulnerabilități își au rădăcinile în istorii mai vechi de exploatare colonială și, mai recent, în privatizarea serviciilor esențiale.
Adaptarea se referă la modul în care comunitățile încearcă să facă față schimbărilor climatice, folosind resursele pe care le au. Eforturile locale de adaptare la secetă (precum forarea de puțuri noi, cultivarea de plante rezistente la secetă sau raționalizarea resurselor limitate) sunt adesea informale sau subfinanțate.
Când secetele prelungite lovesc regiuni deja afectate de sărăcie, conflicte sau guvernanță slabă, aceste strategii de adaptare nu mai sunt suficiente. Încadrarea secetei climatice drept un nou capitol dintr-o criză globală a apei șterge condițiile specifice care o fac atât de mortală.
Chile: extracție și excludere
Criza apei din Chile este deseori pusă pe seama secetei. Dar problema de fond este extracția. Țara deține peste jumătate din rezervele mondiale de litiu, un metal esențial pentru vehiculele electrice și stocarea energiei.
Litiul este extras printr-un proces extrem de consumator de apă, în deșertul Atacama – una dintre cele mai aride regiuni de pe Pământ – adesea pe terenuri indigene.
Comunitățile locale au observat scăderea nivelului apelor subterane și dispariția zonelor umede, fără a beneficia aproape deloc de pe urma extracției.
Legislația chiliană privind apa, introdusă în timpul regimului Pinochet, permite companiilor private să dețină drepturi de utilizare a apei pe termen lung, indiferent de costurile sociale sau de mediu.
Așadar, în Chile, penuria de apă este determinată mai puțin de precipitații și mai mult de legi, drepturi de proprietate și cererea globală de tehnologii „verzi”.
Încadrarea situației din Chile în paradigma crizei globale a apei ignoră forțele politice și economice mai profunde care modelează modul în care apa este gestionată – și cine are de câștigat din asta.
Nicio criză unică, nicio soluție unică
Deși seceta se intensifică, cauzele și consecințele sale variază.
În Marea Britanie, este vorba despre infrastructură și guvernanță.
În Cornul Africii, despre injustiții istorice și neglijență sistemică.
În Chile, despre cadrul juridic și extracția de resurse.
Etichetarea acestor situații drept o simplă „criză globală a apei” supra-simplifică problema și distrage atenția de la cauzele reale. Această abordare promovează soluții tehnice, dar ignoră întrebările politice legate de accesul la apă și de controlul asupra ei.
Adesea, o astfel de narațiune favorizează companiile private și organizațiile internaționale, marginalizând comunitățile și instituțiile locale. În loc să tragă puterea la răspundere, riscă să transfere responsabilitatea fără a schimba cu adevărat modul în care sunt împărțite resursele și puterea.
În „Thirst” susțin că ceea ce numim criza apei este, de fapt, o criză culturală și politică.
Cine controlează apa, cine profită de pe urma ei, cine suportă costul epuizării acesteia: acestea sunt întrebările definitorii ale epocii noastre. Iar ele nu pot primi răspunsuri generale.
Nu avem nevoie de o singură mare soluție. Avem nevoie de multe soluții mici și juste.
Traducere depă Three types of drought – and why there’s no such thing as a global water crisis de Filippo Menga, profesor de geografie la University of Reading.
Imagine: depositphotos.com
