Ştiaţi că dintre speciile care au existat vreodată pe Pământ cel puţin 99% sunt dispărute? Citiţi în cele ce urmează despre trilobiţi, miriapodele gigantice, Tyrannosaurus Rex, megalodon, ursul de cavernă, smilodonul, leneşul uriaş, cerbul gigant şi mamutul lânos.
Dintre toate speciile care au existat vreodată pe Pământ cel puţin 99% sunt dispărute! De-a lungul erelor geologice extincţiile în masă s-au succedat periodic, cu aproximaţie de una la treizeci de milioane de ani, ştergând de pe faţa Pământului între 50% şi 95% dintre speciile existente în acel moment. Schimbările climatice, provocate de încălzirile şi răcirile globale, ploile de meteoriţi, radiaţiile unor supernove sau activităţile vulcanice intense sunt doar câteva dintre cauzele care au dus la distrugerea celei mari părţi a faunei şi a florei. Nu ne vom ocupa însă aici de fenomenul extincţiei în ansamblul lui pentru fiecare perioadă geologică, ci vom analiza individual dispariţia celor mai celebre vieţuitoare care populau cândva planeta noastră, dar care au ajuns victimele colaterale ale acestor fenomene.
EXTINCŢII STRĂVECHI
TRILOBIŢII (dispăruţi acum 250 de milioane de ani)
Numele acestor bine cunoscute artropode marine descrie de fapt diviziunea corpului lor, care era format din “trei lobi”. Aceştia au fost primele vieţuitoare de pe pământ cu ochi bine definiţi, care îi ajutau să aibă un câmp vizual aproape emisferic. Au dominat mările şi oceanele timp de 300 de milioane de ani, fiind la vremea lor cele mai răspândite vietăţi de pe Terra, cu aproximativ 17.000 de specii identificate până în prezent de oamenii de ştiinţă. Deşi mărimea acestora variază de la 1 mm până la 72 cm, majoritatea reprezentanţilor speciei se încadrează între 3 şi 10 cm. Anul trecut, National Geographic anunţa descoperirea în nordul Portugaliei a unei fosile de trilobit de-a dreptul remarcabilă de 90 de cm !
Fosilă trilobit
Dispariţia trilobiţilor a avut loc într-o perioadă de timp îndelungată, care nu poate fi explicată numai prin apariţia peştilor care se hrăneau cu ouăle lor. Din amprentele lor fosilizate se ştie că ultimilor trilobiţi le apăruseră protuberanţe spinoase groteşti, precum şi alte trăsături stranii şi aparent inutile. Acesta este adesea un semn că o specie se află sub o presiune enormă din partea mediului înconjurător şi că încearcă din răsputeri să se adapteze noilor condiţii ostile cu ajutorul unor modificări haotice ale unor trăsături. Lovitura de graţie a survenit în cadrul Marii Extincţii a Vieţii de acum 250 de milioane de ani, când, împreună cu trilobiţii, au dispărut circa 90% din vietăţile Terrei.
În mod cert, oceanele zilelor noastre ar fi fost cu totul diferite dacă nu ar fi survenit dispariţia simpaticilor trilobiţi.
MIRIAPODELE GIGANTICE (dispărute acum 280 milioane de ani)
Arthropleuridele cu o lungime care ajungea până la trei metri, au fost cele mai mari nevertebrate din toate timpurile. Dimensiunile gigantice ale miriapodelor au fost puse pe seama procentului mare de oxigen care se afla în atmosferă în timpul perioadei carbonifere, când uscatul era acoperit de mlaştini şi păduri tropicale întinse. Nu numai miriapodele aveau astfel de dimensiuni. Exista şi Meganeura, libelula cu anvergura aripilor de 75 de cm sau scorpionii care ajungeau până la un metru lungime. Tocmai de aceea unele specii dispărute nu sunt la fel de regretate ca celelalte.
Miriapod gigantic
Deoarece sunt rude atât cu centipedele carnivore, cât şi cu milipedele erbivore şi până în prezent nu au fost descoperite părţi fosilizate ale gurii lor, nu se pot face decât speculaţii despre dieta acestor creaturi. Cu toate acestea, este posibil ca miriapodele să fi fost omnivore şi să posede un venin pentru apărarea de puţinii duşmani naturali pe care i-ar fi putut avea.
Arthropleura a dispărut la începutul perioadei permiene, când clima a devenit mult mai uscată, distrugând pădurile tropicale şi ducând la scăderea nivelului de oxigen din atmosferă. Noile condiţii climatice au făcut imposibilă supravieţuirea acestei specii uriaşe de insecte.
TYRANNOSAURUS REX (dispărut acum 65 de milioane de ani)
Tyrannosaurus Rex a devenit emblema prădătorului suprem de uscat şi poate cel mai cunoscut şi temut reprezentant al dinozaurilor. Cu o înălţime de până la 6 metri, o lungime de 12 metri şi o greutate de 7 tone, T-Rex a fost cel mai mare carnivor din timpul său. Acesta avea un craniu de 1,2 metri, cu colţi ascuţiţi şi zimţuiţi de 18 cm lungime, special dezvoltaţi pentru a sfâşia carnea. Fosilele acestuia au fost descoperite în formaţiuni geologice din America de Nord, datând de acum 68,5 până acum 65,5 de milioane de ani, fiind printre ultimii dinozauri care au vieţuit înainte de extincţia totală a acestora. Până în prezent au fost descoperite mai mult de 30 de specimene de Tyrannosaurus Rex, multe dintre ele fiind schelete aproape complete, inclusiv cu urme de ţesut şi de proteine. Acest lucru a permis o studiere amănunţită a acestuia din punct de vedere biologic. Deşi există o dezbatere veche cu privire la modul în care îşi procura hrana, majoritatea paleontologilor sunt de acord că acesta era atât un prădător activ, cât şi un consumator de cadavre, ca şi majoritatea carnivorelor de astăzi.
Tyrannosaurus Rex
Calamitatea din cretacic care a dus la dispariţia dinozaurilor şi implicit a lui Tyrannosaurus Rex, reprezintă a doua extincţie ca mărime din istorie după cea permiană. Cauzele? Sunt multiple şi încă nu pe deplin elucidate. La sfârşitul Cretacicului s-a manifestat o intensă activitate vulcanică, odată cu despărţirea continentelor Gondwana şi Laurasia. Gazele de origine vulcanică conţin acid clorhidric care a produs găuri imense în stratul de ozon al atmosferei. Astfel, creaturile acoperite doar de piele precum dinozaurii au fost direct expuşi radiaţiilor ultraviolete, spre deosebire de mamiferele mici, acoperite de blană, păsările protejate de pene sau fiinţele marine care trăiau la adâncimi mari şi care toate au supravieţuit extincţiei. O altă ipoteză larg acceptată care explică dispariţia subită a unui număr atât de mare de specii este impactul unor corpuri cereşti (un asteroid de mari dimensiuni sau o ploaie de meteoriţi) cu Terra, care au dus la formarea de ploi acide şi nori de praf denşi care au acoperit lumina soarelui. Totul a culminat cu o iarnă nucleară căreia nu i-a supravieţuit nici o creatură terestră mai mare de 25 de kilograme: doar şerpii mici, crocodilii, ţestoasele, şopârlele şi mamiferele mici.
Fosilă T-Rex
Sfârşitul epocii reptilelor a făcut posibilă evoluţia şi prosperarea mamiferelor, deci implicit a noastră.
MEGALODONUL (dispărut acum 1,5 milioane de ani)
Rechinul preistoric (Carcharodon Megalodon) a fost unul dintre cei mai mari şi puternici peşti de pradă din istoria vertebratelor. Dovezile fosile indică faptul că a fost cel mai mare rechin care a trăit vreodată, ajungând până la o lungime de 20 de metri şi o greutate de 70 de tone. Aceste date au fost calculate pe baza mărimii dinţilor, singurii care au rezistat trecerii timpului, deoarece cartilajul rechinului se descompune aproape la fel de uşor ca şi ţesuturile moi. Datorită taliei mari este puţin probabil ca acesta să se fi hrănit cu peşti mici, mult prea iuţi şi agili pentru el. Dovezile sugerează că megalodonul prefera mai degrabă balenele, pe care le ataca rapid, provocându-le răni care făceau fuga imposibilă.
Megalodon
Cauzele care au dus la dispariţia lor nu sunt nici astăzi pe deplin lămurite. Rechinul, care prefera exclusiv apele calde ale Oceanului Planetar, este posibil să fi căzut victimă a răcirii oceanelor, cauzată de închiderea istmului Panama acum 5 milioane de ani şi de schimbarea curenţilor marini globali. Aceste schimbări climatice împreună cu glaciaţiunile repetate au schimbat rutele de migraţie a balenelor către apele polare, astfel încât prădătorul a rămas fără pradă, lucru care i-a expus pe puii de megalodon atacurilor adulţilor înfometaţi. O altă ipoteză este legată de prădătorul marin suprem de astăzi: orca. Strămoşii balenei ucigaşe au evoluat tocmai în perioada în care megalodonul începea să dispară. Atacul în grup, inteligenţa, dorinţa de a-şi proteja puii precum şi agresivitatea fără măsură a acestor mamifere fac plauzibilă posibilitatea ca ele să fi contribuit la sfârşitul supremaţiei marelui rechin. Am rămas totuşi cu ruda lui deloc mică, şi anume rechinul alb.
URSUL DE CAVERNĂ (dispărut acum 27.800 de ani)
Ursul de cavernă şi-a primit numele datorită numeroaselor fosile descoperite în interiorul formaţiunilor carstice, unde, din cauza condiţiilor climatice aspre, îşi petrecea cea mai mare parte a vieţii. Acesta a populat munţii şi pădurile europene din Rusia până în Spania de astăzi, de-a lungul perioadei pleistocene. Munţii Carpaţi au fost căminul unei importante populaţii de urşi de cavernă. Peştera Urşilor din munţii Apuseni conţine cele mai multe schelete de astfel de specimene din lume: nu mai puţin de 140. Datorită unui eveniment natural care a blocat intrarea în peşteră, aceştia au rămas captivi, fiind forţaţi să se mănânce unii pe alţii. Ca şi dimensiuni, aceştia se pot compara cu specimenele mai mari din zilele noastre, masculii cântărind undeva la 400-500 de kg, iar femelele ajungând până la 250 kg.
Ursul de cavernă
Urşii de cavernă au dispărut complet acum 27.800 de ani. Deşi animalele mai dădeau uneori nas în nas cu oamenii aflaţi în căutarea de adăposturi naturale precum peşterile, aceştia din urmă nu au reprezentat o ameninţare serioasă pentru urşi, deoarece erau prea puţin răspândiţi la acea vreme. Din picturile păstrate în peşteri se pare că Neanderthalienii chiar îi evitau, având un soi de adoraţie religioasă şi respect faţă de aceste animale.
În mai 2005, oamenii de ştiinţă din California au reuşit să recupereze şi să decodeze ADN-ul unui specimen care a trăit cu 42.000-44.000 de ani în urmă. Asta duce la posibilitatea uimitoare de a se încerca în viitor clonarea lor.
SMILODONUL (dispărut acum 10.000 de ani)
Tigrul cu colţi sabie şi-a câştigat repede celebritatea după ce a fost descoperit primul schelet, prin aspectul impunător şi prin colţii lungi de aproape 30 de cm. Cea mai mare specie era Smilodon Populator care cântărea între 360 şi 470 de kg, fiind printre cele mai mari feline care au trăit vreodată. Cu toate acestea, s-a constat că forţa muşcăturii unui Smilodon era doar o treime din cea a unui leu adult. De asemenea, structura colţilor era mai slabă, ceea ce făcea ca aceştia să se rupă relativ uşor în cazul în care nimereau un os mai mare sau dacă prada se zbătea prea mult. De aceea, cercetătorii au concluzionat că mai degrabă ataca prada la gât şi cu o singură muşcătură îi secţiona jugulara. Arealul de răspândire al acestuia era limitat cu precădere la continentul nord american.
Smilodon
La fel ca şi în cazul celorlalte mamifere mari şi Smilodonii au dispărut la sfârşitul ultimei glaciaţiuni. Schimbările climatice, combinate cu dispariţia erbivorelor vânate de către oameni, i-au adus repede în pragul extincţiei.
LENEŞUL URIAŞ (dispărut acum 8.000 de ani)
Megatherium americanum a trăit fără duşmani naturali în câmpiile şi pădurile Americii de Sud, încă din perioada când aceasta era separată prin ape de continentul nord-american. Există şi o concepţie greşită cum că acesta ar fi fost vânat de Smilodon, dar adulţii sănătoşi erau pur şi simplu prea mari pentru a cădea pradă felinei. Aceştia cântăreau în jur de trei tone şi stând în două picioare măsurau chiar şi opt metri în înălţime! Hrana preponderentă a leneşilor era formată din plante terestre, dar şi din frunzele copacilor, la care se ridicau pe picioarele din spate. Toate dovezile sugerează că, după milioane de ani în care au trăit nestingheriţi, aceştia au dispărut subit acum 8000 de ani. Necunoscându-i pe oameni ca duşmani naturali, au devenit pur şi simplu o ţintă facilă pentru suliţele acestora.
Leneşul uriaş
CERBUL GIGANT (dispărut acum 7.700 de ani)
Megaloceros giganteus, după denumirea ştiinţifică latină, a fost unul dintre cei mai mari cerbi care a trăit vreodată. Mai este cunoscut şi sub denumirea de elanul irlandez, datorită numeroaselor fosile descoperite în mlaştinile de turbă care se găsesc în Irlanda. Cu o înălţime de aproximativ 2 metri, o greutate de 400-500 kg şi o deschidere de 3 metri a coarnelor, acesta avea o înfăţişare cu adevărat impozantă. Specia era răspândită pe teritoriul Eurasiei, din Irlanda până la Lacul Baikal. Colecţii de schelete fosile de cerb gigantic există peste tot în Europa, ba chiar şi la noi în ţară. Ultimul specimen cunoscut a fost datat cu carbon ca având aproximativ 7700 de ani. Motivele dispariţiei nu s-au elucidat nici în zilele noastre.
Cerbul gigant
MAMUTUL LÂNOS (dispărut acum cca 3.000 de ani)
Mamutul lânos, vărul mai îndepărtat al elefantului de astăzi, a fost ultima specie de mamut care a dispărut. Extrem de bine adaptat condiţiilor aspre de climă, acesta a prosperat timp de milioane de ani, rezistând cu succes în faţa intemperiilor vremii. Însă ultimele glaciaţiuni au făcut ca gheţarii să se extindă mult spre sud acoperind o mare parte a continentului eurasiatic şi reducând drastic sursele de hrană.
Mamut lânos
Cu toate acestea, mamuţii ar fi supravieţuit, dacă nu ar fi apărut oamenii, un duşman nou care nu le-a lăsat nici o şansă. Aceştia au început să vâneze mamuţii pentru carne şi blană acum 40.000 de ani. În unele zone ale Americii de Nord, au ieşit la iveală printre scheletele fosilizate ale mamuţilor şi a altor animale, cuţite şi vârfuri de suliţe din silex. Hrana nu a fost singurul motiv pentru care animalele au fost decimate. Din toate informaţiile existente despre popoarele primitive, se ştie că vânătoarea, ca şi sport, era o probă fundamentală de verificare şi reafirmare a bărbăţiei. La sfârşitul erei glaciare, în condiţiile în care hrana se găsea din belşug, clima se încălzea, iar bolile erau rare, populaţia a crescut semnificativ, răspândindu-se în toate direcţiile. Până de curând se credea că ultimul mamut lânos a dispărut din Europa şi Siberia de sud acum 12.000 de ani, dar fosile nou descoperite dovedesc că mai existau mamuţi în viaţă acum 10.000 de ani. O populaţie mai mică a supravieţuit în Alaska până în 3750 î.Hr, iar câţiva mamuţi de dimensiuni mai reduse până în 1650 î.Hr.
Datorită specimenelor găsite perfect conservate în gheaţă şi pornind de la firele de păr din blana acestora, cercetătorii au reuşit să decodeze genomul mamuţilor lânoşi în proporţie de 50%.
BIBLIOGRAFIE:
"Cartea sfarsiturilor" de Charles Panati
"Istoria lumii de la Big Bang pana in prezent " de Cynthia Stokes Brown
http://en.wikipedia.org/wiki/Extinct_%282001_TV_series%29
