Cine controleaza InternetulCine controlează internetul? Până acum, timp de 30 de ani, răspunsul a fost simplu: nimeni. Unele guverne spun că acesta este un defect, dar inginerii care au creat protocoalele, standardele, sistemele de nume şi adresare utilizate, spun că este o trăsătură specifică.

 

 

 

Etosul libertăţii în faţa oricărei forme de control care stă la baza Internetului este pus în faţa primului test serios, spune Wendy M. Grossman.


Scopul primar a fost să construieşti o reţea care putea să reziste avariilor şi permitea schimbul de informaţii. În ceea ce priveşte acest scop, ei au reuşit destul de clar – prin urmare este destul e corectă replica deja celebră a lui John Gilmore, fondatorul grupului pentru drepturi digitale Electronic Frontier Foundation, care spune: “Internetul interpretează cenzura ca o avarie şi stabileşte un traseu de ocolire a acesteia.” Aceşti pionieri, de asemenea, au creat o platformă robustă prin care un tip dintr-un dormitor a putut să construiască o afacere care deserveşte un miliard de oameni.

Dar poate nu pentru mult timp. În această săptămână, 2000 de oameni s-au adunat la Conferinţa Mondială privind Telecomunicaţiile Internaţionale (WCIT) în Dubai, Emiratele Arabe Unite, pentru a discuta, printre altele, dacă ei ar trebui să se afle la conducerea internetului.

Scopul stabilit al întâlnirii din Dubai este să actualizeze complicatele Regulamente ale Telecomunicaţiilor Internaţionale (ITRs), revizuite pentru ultima dată în 1988. Acestea au legătură cu modul în care operează furnizorii internaţionali de servicii de telecomunicaţii. Organismul responsabil pentru aceasta este Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (ITU), o agenţie înfiinţată în 1865, odată cu apariţia telegrafului. Bugetul său anual, în valoare de 200 de milioane de dolari, este finanţat în principal de taxele de aderare provenind de la 193 de ţări şi aproximativ 700 de companii. Grupurile din societatea civilă sunt reprezentate numai dacă guvernele lor aleg să le includă în delegaţiile deplasate. Unele guverne fac asta, unele nu. Aceasta face parte din controversă: WCIT este efectiv un magazin închis.

Vinton Cerf, care deţine funcţia de Chief Internet Evangelist la Google şi este co-inventatorul protocoalelor TCP/IP, scria în mai că deciziile luate în Dubai “au potenţialul de a pune cătuşe guvernamentale Internetului”.

Nevoia de a actualiza regulamentele care guvernează telecomunicaţiile internaţionale nu este una surprinzătoare. Să luăm în considerare ceea ce s-a întâmplat din 1988 încoace: Internetul, reţelele wireless, reţelele de bandă largă, generaţii succesive de telefonie mobilă, centrele internaţionale de date (data centres), sistemele de cloud computing. În 1988, existau doar o mână de companii de telefonie, iar acum există mii de furnizori relevanţi.

Controversa aflată la baza întâlnirii WCIT s-a dezvoltat de-a lungul a mai multor luni. În mai, 30 de organizaţii atât pentru drepturile omului, cât şi pentru cele digitale din toată lumea au trimis ITU o petiţie care conţinea trei cerinţe: prima, că va aduce la cunoştinţa publicului toate propunerile şi documentele preparatorii; a doua, că va permite accesul societăţii civile în cadrul procesului; iar a treia, că le va cere statelor membre să solicite feedback din partea tuturor grupurilor interesate de la nivel naţional. În iunie, două cadre universitare de la Universitatea George Mason din Virginia – Jerry Brito şi Eli Dourado – au înfiinţat site-ul WCITLeaks, solicitând copii ale documentelor WCIT şi postându-le pe cele pe care le primeau. Existau încă informaţii lipsă la sfârşitul lunii noiembrie, atunci când .nxt, o firmă de consultanţă şi membră ITU, a rupt rândurile şi a postat toate informaţiile pe care le deţinea pe propriul site.



Această problemă a intrat în atenţia generală atunci când Greenpeace şi Confederaţia Internaţională a Sindicatelor (ITUC) au lansat campania Opriţi Acapararea Internetului, cerând ca WCIT să devină deschisă faţă de cei din exterior. În timpul lansării campaniei de pe 12 noiembrie, Sharan Burrow, secretarul general al ITUC, a promis că va lupta atâta timp cât va fi necesar pentru a asigura o dezbatere deschisă cu privire la necesitatea ori nu a reglementărilor. “Vom lupta până la capăt”, a spus ea.

Este prima dată când nişte militanţi atât de mari şi de experimentaţi, de nivel internaţional, al căror domeniu de activitate nu are nimic de-a face cu Internetul, caută să-i apere libertăţile. Aceasta arată cât de importantă a devenit o tehnologie cum este Internetul.

O săptămână mai târziu, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie care stabilea că ITU “nu era organismul potrivit pentru a revendica autoritate normativă fie asupra administrării Internetului, fie asupra fluxurilor de trafic de pe Internet”, opunându-se astfel eforturilor făcute pentru a extinde sfera de acţiune a ITU şi insistând că principiile drepturilor omului au întâietate. Statele Unite au fost întotdeauna împotriva reglementării.

Eforturile făcute de secretarul general al ITU, Hamadoun Touré, pentru a calma situaţia au eşuat în mare măsură. În octombrie, el argumenta că extinderea Internetului către cele două treimi ale lumii care în prezent nu au acces la Internet are nevoie de sprijin din partea Organizaţiei Naţiunilor Unite. În plus, el a afirmat în mod repetat că propunerile mai radicale aflate pe masa discuţiilor din Dubai nu vor fi aprobate, pentru că aveau nevoie de consens.

Aceste propuneri ridică două temeri cheie ale militanţilor pentru drepturile digitale. Prima are legătură cu supravegherea şi cenzura: unele naţiuni, cum ar fi Rusia, favorizează reglementarea ca o modalitate de a controla sau monitoriza conţinutul care le tranzitează reţelele.

A doua este financiară. Apelurile internaţionale tradiţionale presupun plata unor taxe de către operatorul din ţara de origine către operatorul din ţara de destinaţie. Pe Internet, fiecare pur şi simplu plăteşte pentru partea lor de reţea, iar furnizorii de servicii de Internet nu percep taxe pentru a-şi transporta unul altuia traficul. Aceste aranjamente stau la baza neutralităţii reţelei, principiul care spune că toate pachetele sunt livrate în mod optim oriunde în reţea. O reglementare care ar introduce costuri similare celor din telefonie ar putea duce la sfârşitul abordării prezente de tipul gratuit-pentru-toţi, în care oricine poate crea un site fără permisiune. Deci nu este surprinzător faptul că Google este unul dintre cei mai vehemenţi militanţi anti-WCIT.

Cât de îngrijoraţi ar trebui să fim? Ei bine, ITU nu îşi poate impune deciziile, dar, aşa cum a fost subliniat în timpul lansării campaniei Opriţi Acapararea Internetului, sistemul este atât de interconectat încât există un mare potenţial pentru pericol dacă unele ţări decid să adopte noi măsuri de reglementare.

Acesta este motivul pentru care atât de mulţi oameni doresc să fie reprezentaţi în cadrul procesului plicticos şi de durată condus de o organizaţie care ar putea fi depăşită în ceea ce priveşte revizuirea unor reglementări care pot fi ignorate în condiţii de siguranţă. Dacă nu eşti la masa discuţiilor, nu poţi opri lucrurile rele.

Wendy Grossman este scriitor de ştiinţă şi autoarea cărţii net.wars.


Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului Why the world is arguing over who runs the internet, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Alexandru Hutupanu