Răsfoiește numărul din august 2025 al revistei Vogue și vei găsi o reclamă pentru brandul Guess cu un model uimitor. Totuși, ascunsă într-o notă scrisă mărunt se află o recunoaștere șocantă: modelul nu este real. Imaginea a fost generată în întregime de un soft de inteligență artificială.
Timp de decenii, imaginile din modă au fost retușate. Dar aceasta nu este o simplă corectare a trăsăturilor unei persoane reale; este un „om” creat de la zero, un compozit digital de puncte, proiectat să arate ca o femeie frumoasă.
Reacțiile la reclama Guess au apărut imediat. Modelul Felicity Hayward a numit mișcarea „leneșă și ieftină”, avertizând că subminează ani de eforturi pentru a promova diversitatea. La urma urmei, de ce să mai angajezi modele de vârste, dimensiuni și etnii diferite când o mașină poate genera, la cerere, un ideal de frumusețe restrâns și testat pe piață?
Eu studiez colaborarea om – IA, iar munca mea se concentrează pe modul în care inteligența artificială influențează luarea deciziilor, încrederea și libertatea de acțiune umană – toate implicate în controversa legată de Vogue.
Această nouă realitate nu este un motiv de fatalism. Totuși, acum, când devine mult mai greu – dacă nu chiar imposibil – să-ți dai seama dacă ceva a fost creat de un om sau de o mașină, merită să ne întrebăm ce câștigăm și ce pierdem prin această tehnologie.
Cel mai important: ce spune asta despre ceea ce prețuim cu adevărat în artă?
Ce e și ce nu e IA?
În 1950, informaticianul Alan Turing se întreba dacă o mașină ar putea manifesta un comportament inteligent imposibil de deosebit de cel al unui om.
A propus celebrul său joc al imitației: un om trebuia să judece dacă discută cu o persoană sau cu un computer. Dacă nu putea face diferența, mașina trecea testul.
Decenii la rând, acesta a rămas un reper teoretic. Dar odată cu explozia recentă a chatboților puternici, Testul Turing original, pentru conversație, poate fi considerat trecut. Această reușită ridică o întrebare nouă: dacă IA poate stăpâni conversația, poate stăpâni și arta?
Indiciile sugerează că a trecut deja ceea ce ar putea fi numit un „Test Turing estetic”.
IA poate genera muzică, imagini și filme atât de convingătoare, încât oamenilor le este greu să le deosebească de creațiile umane.
În muzică, platforme precum Suno și Udio pot produce melodii originale, cu voci și versuri, în orice gen imaginabil, în câteva secunde. Unele sunt atât de reușite, încât au devenit virale.
În același timp, imaginile foto-realiste sunt la fel de înșelătoare. În 2023, milioane de oameni au crezut că fotografia falsificată a Papei Francisc într-o geacă „puffer” era reală – un exemplu uimitor al puterii IA de a crea ficțiuni convingătoare.
De ce ne păcălește
Așadar, de ce cădem în capcană?
Mai întâi, IA a devenit un falsificator expert al tiparelor umane. Aceste modele sunt antrenate pe biblioteci uriașe de artă creată de oameni. Au analizat mai multe picturi, cântece și fotografii decât ar putea-o face vreodată un om. Nu au un suflet, dar au învățat rețeta matematică a ceea ce găsim frumos sau captivant.
În al doilea rând, IA a depășit „prăpastia stranie” (eng. uncanny valley). Acesta este termenul pentru senzația de neliniște pe care o avem când ceva pare aproape uman, dar nu chiar – ca un robot umanoid sau o păpușă cu privirea goală.
Acea senzație subtilă de fals a fost mult timp detectorul nostru înnăscut pentru imitații. Dar cele mai noi modele sunt atât de rafinate, încât au ieșit din acea prăpastie. Nu mai fac micile greșeli care pornesc alarmele noastre interioare.
În fine, IA nu doar copiază realitatea; o creează într-o versiune perfecționată. Filosoful francez Jean Baudrillard a numit acest lucru „simulacrum” – o copie fără original.
Modelul IA din Vogue este exemplul perfect. Nu este fotografia unei femei reale. Este un ideal hiper-real cu care niciun om nu poate concura. Privitorii nu o etichetează ca falsă doar pentru că este, într-un sens, superioară realității.
Viitorul artei într-o lume sintetică
Când arta devine atât de ușor de generat – și originea ei atât de greu de verificat – ceva prețios riscă să se piardă.
Gânditorul german Walter Benjamin scria odată despre „aura” unei opere originale – acel sentiment de istorie și atingere umană care o face specială. Un tablou are aură pentru că îi vezi tușele; o fotografie veche are aură pentru că a surprins un moment real în timp.
Arta generată de IA nu are o astfel de aură. Este infinit reproductibilă, fără istorie și fără o poveste umană. De aceea, chiar și atunci când este perfectă din punct de vedere tehnic, poate părea goală.
Când devii suspicios asupra originii unei lucrări, actul de a asculta o melodie sau de a privi o fotografie nu mai înseamnă doar să simți ritmul sau să te întrebi ce se ascundea dincolo de cadru. Presupune și rularea unei verificări mentale, căutând „fantoma statistică” din mașină. Iar acel moment de îndoială analitică îi smulge privitorului sau ascultătorului din universul emoțional al operei.
Pentru mine, Testul Turing estetic nu se referă doar la faptul că o mașină ne poate păcăli; este o provocare care ne cere să decidem ce vrem cu adevărat de la artă.
Dacă o mașină creează o melodie care face o persoană să plângă, contează faptul că mașina nu a simțit nimic? Unde se află de fapt sensul artei – în mintea creatorului sau în inima observatorului?
Am construit o oglindă care ne reflectă propria creativitate înapoi către noi, iar acum trebuie să decidem: preferăm perfecțiunea fără umanitate sau imperfecțiunea plină de sens? Alegem reflexia impecabilă, dar consumabilă, sau oglinda distorsionată, haotică, a minții umane?
Traducere după AI has passed the aesthetic Turing Test − and it’s changing our relationship with art de Tamilla Triantoro, profesor asociat la Quinnipiac University.
