Unii fizicieni iau în serios ipoteza că am putea trăi într-o realitate simulată. „Întregul univers ar putea funcționa ca un computer gigantic”, spune Melvin Vopson de la University of Portsmouth, Marea Britanie, care este interesat de mult timp de ipoteza simulării. El crede că există deja indicii importante care sugerează că aceasta este corectă și a propus chiar și un mod prin care am putea afla adevărul printr-un experiment.
În 2003, filosoful Nick Bostrom a publicat un articol în care susținea că este mai probabil să trăim într-o simulare decât să nu fim într-una.
Superpoziția
Unele idei din fizica modernă par a susține ideea de realitate simulată. De exemplu, mecanica cuantică afirmă că particulele se află într-o stare de superpoziție – un nor de posibilități slab definite – înainte de a fi măsurate.
Cu alte cuvinte, aflăm unde se află o particulă atunci când o măsurăm, atunci când există o interacțiune; înainte, nu se poate spune nimic despre poziția particulei, alt lucru decât că se află în diverse locuri cu o anumită probabilitate.
Dar dacă universul este într-adevăr o simulare, ar avea sens. Într-un joc pe calculator, obiectele nu sunt „randate” până când jucătorul nu le întâlnește. Poate că același lucru este valabil și pentru particulele neobservate.
Am putea concepe un test?
Aici intră în scenă Vopson. El pornește de la presupunerea că, dacă universul este o simulare, atunci este alcătuit fundamental din informație. Acest lucru are anumite consecințe.
În 2019, Vopson a postulat că echivalența dintre masă și energie, consacrată în ecuația lui Albert Einstein E = mc², se aplică și pentru informație.
Pe baza acestui principiu, el a calculat apoi conținutul de informație așteptat pentru o particulă elementară. Aceasta ar fi cantitatea de informație necesară pentru a codifica o particulă în universul nostru simulat.
Dar cum putem afla câtă informație conține o particulă? În 2022, Vopson a propus un experiment care implică luarea unei perechi particulă–antiparticulă, cum ar fi un electron și un pozitron, și care sunt lăsate să se anihileze reciproc. Acesta este un proces bine stabilit, care produce energie sub formă de fotoni.
Vopson crede că procesul ar trebui să șteargă și informația deținută de cele două particule originale, iar această informație lipsă ar lăsa urme observabile. Dacă astfel de coliziuni ar produce exact intervalul de frecvențe pe care l-a prezis, el crede că aceasta ar fi o dovadă că universul este într-adevăr alcătuit din biți de informație.
Vopson a încercat să strângă fonduri pentru experiment, dar până acum nu a reușit să adune banii necesari.
Termodinamica și infodinamica
Între timp a dezvoltat o altă modalitate de a aborda ipoteza simulării. Aceasta se bazează pe a doua lege a termodinamicii, o lege de fier a fizicii care afirmă că entropia crește întotdeauna într-un sistem închis. Ea explică de ce cuburile de gheață se topesc și ceștile de ceai se răcesc.
Dacă universul este doar informație stocată pe un hard-disk extraterestru, principii ca acesta ar trebui să se extindă și asupra informației în sine. În 2022, el a propus ceea ce numește „a doua lege a infodinamicii”. Aceasta afirmă următoarele: cantitatea medie de informație pe care un sistem o poate conține trebuie să rămână constantă sau să scadă, compensând creșterea entropiei fizice.
Informația nu se poate scrie singură, dar se poate șterge singură, susține Vopson. Pe o perioadă lungă, fișierele de pe un stick de memorie se degradează și unele pot dispărea. Dar nu vei avea niciodată un document, o carte sau o imagine care să apară de la sine pe un stick de memorie gol.
Vopson susține că legea sa este valabilă în natură, cel puțin într-o anumită măsură, pe baza studiilor sale asupra modului în care informația din genomurile virale se modifică în timp.
Rolul gravitației în susținerea simulării
Dar intuiția sa cheie a apărut atunci când a aplicat noua lege întregului univers. Aici, legea nu mai este validă, deoarece, de-a lungul timpului, influența gravitației a organizat materia în tipare purtătoare de informație – stele, planete, galaxii și rețeaua cosmică.
Ce înseamnă acest lucru? Că gravitația trebuie să fie un mecanism care împiedică entropia informațională a cosmosului să scape de sub control. Asta ar fi exact genul de lucru pe care l-ar dori cineva care simulează un univers – o modalitate de a se asigura că dimensiunea programului nu devine prea mare. Gravitația nu este o forță, ci un mecanism de compresie, care reduce entropia informațională prin gruparea materiei.
Constantele naturii și „erorile din sistem”
Am putea avea și alte modalități de a depista faptul că trăim într-o simulare. În 2007, regretatul cosmolog John Barrow a propus că orice simulare ar acumula mici erori de calcul pe care un programator ar trebui să le corecteze. Am observa astfel de intervenții?
Barrow a sugerat că un semn subtil ar fi schimbarea constantelor naturii. Și, surprinzător, una dintre cele mai aprinse dezbateri din fizica actuală privește dovezile că rata de expansiune a universului s-a redus în ultimii 3 miliarde de ani.
Suspect? Poate. Dar intervalul de timp este prea lung pentru a fi rezultatul remedierii unor erori.
Am putea evada din simulare?
Dacă trăim într-o simulare, acest lucru ridică inevitabil întrebarea dacă am putea vreodată să evadăm. O posibilitate ar putea fi să construim propria noastră simulare, apoi să cerem unui agent de inteligență artificială să evadeze. Poate că am putea copia apoi strategia ulterior.
O altă idee ar putea fi să încercăm să atragem atenția celor din afara programului – poate vorbind mult despre simulare. Dar cea mai bună opțiune este evadarea asistată, cineva din afara simulării care să ne ofere informații și să ne ghideze cum să facem asta.
Dar ar vrea ca cei care rulează simularea ca noi să evadăm? Și am putea supraviețui în afara cosmosului nostru computerizat?
Sursa: NewScientist
