Atingerea este fundamentală pentru modul în care ne percepem propriul corp și pentru felul în care ne conectăm cu ceilalți. O mângâiere ușoară poate fi reconfortantă, în timp ce o ciupitură sau o tăietură poate fi dureroasă. Adesea ne gândim la atingere ca la ceva perceput prin piele, dar și ochii joacă un rol important în modul în care trăim această experiență.
Un exemplu celebru este iluzia mâinii de cauciuc. Când oamenii văd o mână de cauciuc mângâiată, în timp ce propria lor mână, ascunsă, este atinsă în același fel, pot începe să simtă că mâna de cauciuc face parte din corpul lor. Această iluzie arată cum ceea ce vedem poate schimba ceea ce simțim.
Dar cum reușește creierul să facă asta? În cel mai recent studiu al nostru, am măsurat activitatea cerebrală pentru a vedea cât de repede interpretează creierul ceea ce văd ochii atunci când cineva este atins.
Am vrut să aflăm cum și când stabilește creierul dacă atingerea este plăcută sau dureroasă, amenințătoare sau sigură, și dacă se întâmplă corpului nostru sau altcuiva.
Ce se întâmplă în creier când vedem pe cineva atins
Am folosit electroencefalografia (EEG) pentru a înregistra activitatea cerebrală la nivelul scalpului, cu precizie de milisecunde, în timp ce participanții urmăreau sute de scurte videoclipuri ce arătau diferite tipuri de atingere aplicate unei mâini. Acestea includeau mângâieri ușoare cu o pensulă, apăsări cu un deget sau contact ascuțit cu un cuțit.
Am folosit apoi învățarea automată pentru a vedea dacă modelele de activitate cerebrală puteau dezvălui tipul de atingere observat de participanți.
În doar 60 de milisecunde de la vizualizarea atingerii, creierul distingea cine și ce era atins. De exemplu, putea identifica dacă scena arăta o mână din perspectiva primei persoane (probabil propria mână) sau din perspectiva unei a treia persoane (probabil mâna altcuiva), precum și dacă era vorba despre o mână stângă sau dreaptă.
În circa 110 milisecunde erau deja procesate informații senzoriale, cum ar fi cum s-ar putea simți atingerea pe piele – moale și furnicătoare de la o pensulă sau ascuțită și dureroasă de la vârful unui cuțit.
Puțin mai târziu, în jur de 260 milisecunde, creierul începe să înregistreze dimensiunile emoționale: dacă atingerea părea reconfortantă, dureroasă sau amenințătoare. Aceste descoperiri arată că, într-o fracțiune de secundă, creierul transformă o simplă imagine a atingerii într-un set bogat de informații despre cine este implicat, cum s-ar putea simți atingerea și dacă aceasta este plăcută sau dureroasă.
De ce contează acest lucru pentru empatie și conexiunea socială
Rezultatele arată că atunci când vedem pe cineva atins, creierul nostru interpretează rapid cum s-ar putea simți acea atingere. Aceasta se potrivește cu ideea că creierul „reflectă” pentru scurt timp ceea ce vede la ceilalți, simulând experiența lor ca și cum ar fi a noastră. Acest răspuns corporal rapid poate sta la baza empatiei, un proces care ne ajută să recunoaștem pericolul și să ne conectăm social.
Unele persoane chiar simt senzații precum furnicături, presiune sau durere atunci când văd pe cineva fiind atins – un fenomen numit „atingere vicariantă”.
Înțelegerea modului în care creierul decodează instantaneu atingerea observată poate explica de ce unele persoane tresar fizic la vederea unei răni sau a durerii, în timp ce altele rămân neafectate.
Următorul pas este să explorăm cum diferă aceste răspunsuri cerebrale rapide între persoanele care experimentează atingere vicariantă și cele care nu o experimentează, ceea ce ar putea explica diferențele individuale în empatie.
Pe termen lung, înțelegerea modului în care creierul vede și interpretează atingerea ar putea explica probleme legate de empatie, ar putea îmbunătăți terapiile bazate pe atingere sau conștientizarea corporală și ar putea crește nivelul de imersiune și conexiune socială în medii digitale precum realitatea virtuală.
Ne reamintește că, uneori, chiar și simpla observare a atingerii ne poate face să ne simțim mai aproape de ceilalți.
Traducere după When we see someone being touched, our brains automatically simulate how it feels de Sophie Smit, cercetător postdoctorand în neuroștiințe cognitive, University of Sydney, și Tijl Grootswagers, cercetător în neuroștiințe cognitive, Western Sydney University.
