Iluziile vizuale, precum iluzia iepurelui-raţă (în imaginea de mai sus) şi iluzia zidului-cafenea (în imaginea de mai jos) sunt fascinante deoarece ne reamintesc de discrepanţa dintre percepţie şi realitate. Cunoştinţele noastre despre aceste iluzii au fost limitate, în mare parte, la studiile cu subiecţi umani. Totuşi, acestea urmează să se schimbe. Există dovezi propuse, dar neaprobate, care arată că şi alte animale pot cădea pradă aceloraşi iluzii.
Elucidarea problemei dacă aceste iluzii apar sau nu în diferite tipuri de creier ne-ar putea ajuta să înţelegem modul în care evoluţia ne modelează percepţia vizuală.
Pentru specialiştii în neurologie şi psihologi, iluziile scot în evidenţă limitele percepţiei noastre. Acestea pot lua sute de forme diferite şi ne pot afecta percepţia despre dimensiune, mişcare, culoare, luminozitate sau formatul 3D. Timp de mai multe secole, artiştii, arhitecţii şi designerii s-au folosit de iluzii pentru a ne denatura percepţia. Unele dintre cele mai comune tipuri de obiecte iluzorii sunt acelea care ne afectează impresia despre dimensiune, lungime sau distanţă. De exemplu, arhitecţii greci din antichitate au proiectat coloane pentru clădiri în aşa fel încât să se ascută şi să se îngusteze în partea de sus, creând impresia unor clădiri mai înalte atunci când erau văzute de jos. Acest tip de iluzie este denumit perspectiva forţată şi este folosit, de obicei, în grădinile ornamentale şi în proiectarea scenelor pentru a le face să pară fie mai mari, fie mai mici.
În timp ce procesarea vizuală trebuie să fie atât rapidă, cât şi universal corectă, creierul foloseşte în mod constant scurtături şi construieşte ipoteze despre lume; ipoteze ce pot fi înşelătoare, în unele cazuri. De exemplu, creierul foloseşte ipoteze şi o informaţie vizuală care înconjoară un obiect (cum ar fi nivelul de lumină sau prezenţa umbrelor) pentru a ajusta, într-un mod corespunzător, percepţia despre culoare.
Cunoscut drept constanţa culorii, acest proces perceptual poate fi ilustrat prin iluzia plăcilor colorate. Cele două pătrate cu asteriscuri au aceeaşi culoare, însă pătratul de sus pare maroniu în lumina directă, în timp ce pătratul din lateral pare portocaliu, deoarece creierul ajustează percepţia despre culoare, bazându-se pe caracteristicile luminii.
Aceste iluzii reprezintă rezultatul proceselor vizuale modelate de evoluţie. Folosirea acestor procese ar fi putut fi utilă în trecut, însă le permite creierelor noastre să fie înşelate. Dacă aceste procese au loc în creierele oamenilor, ele ar putea avea loc şi în creierele animalelor. Iar dacă animalele sunt păcălite de aceleaşi iluzii, atunci poate că dezvăluirea motivului pentru care o cale evolutivă diferită duce la acelaşi proces vizual ne-ar putea ajuta să înţelegem de ce evoluţia favorizează această dezvoltare.
Ideea că modul în care vedem culorile unui animal poate fi înşelător a fost cultivată acum 100 de ani de către Abbott Thayer, artist şi naturalist american, şi de fiul său, Gerald. Thayer era conştient de ,,trucurile optice'' folosite de artişti şi a căutat să arate cum coloritul unui animal ar putea crea, în mod similar, efecte speciale, permiţând animalelor cu colorit ţipător să creeze iluzia de invizibilitate.
Într-o analiză recentă a iluziilor animale (şi a altor forme senzoriale de manipulare), am găsit dovezi pentru a sprijini ideile originale ale lui Thayer. Deşi dovada a apărut recent, se pare că, asemenea oamenilor, animalele ar putea percepe şi crea o gamă de iluzii vizuale. Animalele folosesc semnale vizuale (la fel ca şi caracteristicile lor de culoare) pentru mai multe scopuri, inclusiv căutarea unui partener şi evitarea prădătorilor. Iluziile pot juca un rol în multe din aceste cazuri.
Păsările grădinar ar putea fi cei mai buni artişti iluzionişti. De exemplu, masculii proiectează iluzia de perspectivă forţată pentru a deveni mai atrăgători pentru femele. La fel ca şi arhitecţii greci, această iluzie poate afecta percepţia femelelor despre dimensiune. Şi alte animale îşi pot schimba dimensiunea percepută prin modificarea mediului social. Femelele din specia crabului lăutar preferă să se împerecheze cu masculii cu cleşti mari. Atunci când un mascul are lângă el doi masculi cu cleşti mai mici, acesta devine mai atrăgător pentru o femelă (deoarece arată relativ mai mare), spre deosebire de situaţia în care ar fi fost înconjurat de doi masculi cu cleşti mai mari.
Acest efect este cunoscut drept iluzia Ebbinghaus (în imaginea de mai sus) şi sugerează că masculii îşi pot manipula uşor atractivitatea percepută de femele atunci când sunt înconjuraţi de rivali mai puţin atrăgători. Totuşi, încă nu există dovezi că masculii crabi lăutari curtează femelele în timp ce sunt înconjuraţi de masculi mai mici.
În prezent, avem puţine informaţii despre modul în care animalele procesează informaţia vizuală şi, prin urmare, efectele perceptive rămân netestate. Există diferenţe între specii în funcţie de modul în care sunt percepute iluziile, evidenţiindu-se faptul că fiecare specie are propria existenţă perceptivă, cu diferite ansambluri de reguli şi restricţii. Se pare că fiziologul din secolul al XIX-lea, Johannes Purkinje, avea dreptate când a spus: ,,Înşelătoriile simţurilor reprezintă adevărurile percepției''.
În ultimii 50 de ani, oamenii de ştiinţă au devenit conştienţi de faptul că abilităţile senzoriale ale animalelor pot fi radical diferite de cele ale noastre. Iluziile vizuale (inclusiv cele cu sens non-vizual) reprezintă un instrument important pentru a determina ce ipoteze perceptive proiectează animalele asupra mediului lor înconjurător.
Traducere de Marian Curuescu după animals-could-help-reveal-why-humans-fall-for-illusions
