Având în vedere dezvoltarea rapidă a neuroştiinţei, două cărţi demonstrează riscurile încrederii prea mari sau prea mici în capacitatea scanărilor cerebrale de a surprinde natura umană – comportamentul nostru înseamnă mult mai mult decât activitate cerebrală. Niciun detaliu din experienţa umană nu se află în siguranţă.
Cele mai ascunse temeri şi dorinţe, trecutul şi viitorul – toate au fost descoperite şi toate în forma unor imagini colorate care seamănă cu lavă bolborosind dincolo de craniu.
Cel puţin aceasta este concepţia populară despre neuroştiinţă – şi de aici rezultă câştiguri mari. SUA şi UE plătesc miliarde de dolari pentru două noi proiecte ce au la bază scanarea creierului. Totuşi există din ce în ce mai multe temeri că multe dintre descoperirile neuroştiinţei nu ar trece testul unei analize atente. Nu este vorba doar despre titluri de senzaţie despre „o pată întunecată” în creierul unui psihopat, acum se vorbeşte despre posibilitatea ca unele dintre metode să fie cu totul greşite.
Curiosul neavizat are nevoie de îndrumarea unui expert pe acest teren accidentat – şi cel mai bun punct de pornire este cartea Brainwashed, scrisă de Sally Satel şi Scott O. Lilienfeld. Satel, psihiatru practicant, şi Lilienfeld, psiholog clinic, sunt ghizi excelenţi. Sunt lucizi, chibzuiţi şi iartă ignoranţa începătorilor.
Prima lor oprire este scanarea folosind fMRI (imagistică cu rezonanţă magnetică funcţională) – fundamentul multor cercetări asupra creierului. În mod îngrijorător, tehnicile statistice folosite pentru a construi imaginile uneori creează iluzia activităţii acolo unde aceasta nu ar trebui să existe. Autorii aduc un exemplu grăitor: o echipă de cercetători care urmăreau cum în faţa unui somon erau redate imagini cu chipuri umane a observat că în anumite scanări creierul peştelui părea să revină la viaţă – deşi acesta era mort.
Asemenea rezultate dubioase sunt destul de tulburătoare, dar chiar şi scanările valide pot prezenta probleme. Aşa cum evidenţiază autorii, scanările cerebrale ar trebui să fie folosite doar alături de alte tipuri de probe. Însă deseori acestea au ultimul cuvânt în ceea ce priveşte comportamentul uman. O greşeală comună, spun Satel şi Lilienfeld, este „neurodeterminismul” – ideea că un criminal, de exemplu, a fost blestemat să aibă un defect cerebral care i-a distrus simţul moralităţii.
Dar o asemenea idee nu admite posibilitatea ca mii de alte persoane să prezinte un defect similar fără să aibă intenţii criminale. Neurologia nu înseamnă predestinare.
Nu putem să ignorăm faptul că creierul nostru este rezultatul experienţei noastre la fel de mult pe cât este produsul genelor noastre. Precum portretul lui Dorian Gray din romanul lui Oscar Wilde, neregularităţile care apar într-o scanare cerebrală ar putea reflecta o viaţă întreagă de cruzime, în loc să ne descopere cauza acestora. Totuşi, avocaţii apărării folosesc din ce în ce mai des aceste imagini ca dovadă a responsabilităţii reduse.
Satel şi Lilienfeld folosesc acelaşi raţionament precis pentru a demonta ştiinţa dependenţei, neuromarketingului şi detectării minciunilor. Astfel, au acoperit cea mai mare parte din domeniul practic, al influenţei pe care neuroştiinţa o are asupra societăţii, deşi nu s-au aventurat în domeniul mai teoretic – apele tulburi ale inteligenţei, conştienţei şi limbajului.
Pentru această călătorie puteţi citi A Skeptic’s Guide to the Mind, scris de Robert A. Burton. Este, aşa cum spune Burton, „citită cel mai bine ca o meditaţie de noapte”, ceea ce ar putea explica ideea uşor circulară a cărţii: iraţionalitatea noastră înnăscută, descoperită de neuroştiinţă, i-a condus pe cercetători pe o cale greşită în încercarea lor de a înţelege mintea. „Orice aplicare a datelor pentru a explica mintea va fi întotdeauna o viziune personală, nu un fapt ştiinţific”, spune el.
În cea mai mare parte, concluziile sale sunt bine punctate. Poate fi absurd, de exemplu, să pui genialitatea pe seama mărimii diferitelor regiuni cerebrale, fiindcă o reţea bine pusă la punct, dar mai mică, uneori poate să fie mai eficientă decât o masă de fire încurcate.
Însă în alte pasaje cred că Burton este prea îndârjit în a face dreptate ştiinţei. De exemplu, se concentrează pe citatele nefericite ale cercetătorilor apărute în media, în loc să se axeze pe esenţa studiilor lor.
Luaţi în considerare descoperirea neuronilor oglindă – celule ale creierului despre care se crede că ne ajută să înţelegem intenţiile celor din jur. Burton este tăios în ceea ce priveşte afirmaţia cercetătorilor conform căreia neuronii oglindă ne ajută să „citim minţile celorlalţi”. Desigur, luată ad litteram, declaraţia nu are sens, pentru că niciunul dintre noi nu poate să prezică exact acţiunile altei persoane. Dar în acelaşi timp el minimalizează şi potenţialul neuronilor oglindă de a explica empatia de zi cu zi, deşi avem multe motive să credem că aceştia ne pot ajuta să înţelegem durerea sau bucuria altcuiva.
Într-adevăr, pericolul unui asemenea „neuroscepticism” este că riscăm să „aruncăm apa de baie cu tot cu copil” (în engleză, throw the baby out with the bathwater). Scanarea cerebrală este, până la urmă, o tehnologie aflată abia la început şi niciuna din cărţi nu arată cât rapid se dezvoltă. Acum există scanere mai noi şi mai precise, mai puţin predispuse la erori, şi există şi scanere portabile care îţi permit să tragi cu ochiul la reacţiile creierului într-un cadru mai natural.
Noile proiecte de miliarde de dolari vor accelera procesul. Secretele noastre sunt în siguranţă pentru moment – dar nimeni nu ştie pentru cât timp.
Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului the-trouble-with-neuroscience, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Maria Mihai
