Psihologii numesc fixitate funcţională o situaţie obişnuită de blocaj al creativităţii. Un exemplu este momentul în care ne gândim la un obiect sau la o idee şi rămânem înţepeniţi într-o rutină. Cum spune o veche zicală: dacă ai un ciocan în mână, totul seamănă cu un cui.
Uneori, piesele jocului de puzzle sunt toate acolo, în faţa noastră, dar noi chiar nu le putem reuni.
Fixitatea funcţională se manifestă curent: la domiciliu, la locul de muncă, în familie, peste tot. Cu toţii ajungem uneori să ne blocăm în modalităţi rutiniere de apreciere a unor obiecte, idei sau chiar a unor oameni. Pentru a ajunge la soluţii noi, trebuie să ne eliberăm de aceste modalităţi vechi, consacrate de gândire.
Iată un mic test pe care îl puteţi încerca pentru a vedea dacă puteţi scăpa de fixitatea funcţională:
"...analizaţi problema celor două inele, în care participantul trebuie să lege două inele grele de oţel folosind doar o lumânare lungă, un chibrit şi un cub de oţel de 2 inci, ceara topită nefiind suficient de puternică pentru a ţine laolaltă inelele." (McCaffrey, 2012).
Vreo idee?
Cheia problemei este să ne amintim că o lumânare conţine un fitil şi fitilurile nu sunt bune doar pentru ardere, ele fiind, de asemenea, bucăţi de sfoară, care pot fi folosite la legat.
Odată ce aţi intuit acest lucru şi aţi scăpat de funcţia fixă a lumânării (care este întărită şi de prezenţa unui chibrit), problema pare incredibil de clară. Dar până în acel moment aţi fi putut la fel de bine să credeţi că abordaţi ultima teoremă a lui Fermat.
De aceea Tony McCaffrey, un psiholog de la UMass, a dezvoltat "tehnica pieselor generice" pentru a ne ajuta să scăpăm de fixitatea funcţională. Aceasta implică pur şi simplu punerea a două întrebări:
- Pot descompune problema în părţi mai mici?
- Se poate ca descrierea nouă, care este mai simplă, mult mai generică, să implice o utilizare?
Gândurile legate de o lumânare ar putea avea următorul curs: întâi desfac lumânarea în componentele sale, ceara şi fitilul. Apoi mă întreb ce utilizări pot da unei bucăţi de ceară şi unui fitil.
McCaffrey a dat oamenilor acest puzzle şi altele similare pentru a testa funcţionarea tehnicii. Cei din grupul de control au rezolvat doar aproximativ 50% din aceste tipuri de puzzle-uri de dimensiuni mici. Pentru cei care au folosit tehnica componentelor generice, rata de succes a fost totuşi de până la 83%.
Acest efect funcţionează destul de bine pentru tipul de puzzle-uri testate în acest studiu, dar ar funcţiona el oare şi în lumea reală? Ei bine, aceasta depinde de următorul fapt: dacă răspunsul la problema dată există deja şi este cunoscut de noi, dar într-o altă formă.
Există dovezi că aceasta este o situaţie frecventă. Intr-o carte recentă, "1001 de inventii care au schimbat lumea", unde sunt analizate atât inovaţiile antice, cât şi cele moderne, se constată că aproape toate dintre ele implică cooptarea elementelor şi ideilor existente pentru noi utilizări.
Tehnica componentelor generice este utilă deoarece este o modalitate foarte bună de a aborda problemele complexe. Prima regulă vă încurajează să desfaceţi problema în părţile sale componente şi acest lucru este aproape întotdeauna o etapă utilă. Mintea poate fi uneori mult mai creativă cu lucrurile abstracte, deoarece puteţi începe să ignoraţi tot ceea ce cunoaşteţi despre acel lucru, să spunem un ciocan, şi să începeţi să-l vedeţi într-o lumină nouă.
A doua regulă, conceperea unor utilizări alternative, încurajează abordarea laturii practice, oarecum despărţite de utilizările obişnuite. Urmând acest ciclu, prin intermediul abstractizării şi utilizărilor alternative, se pot obţine sclipiri de moment, idei care v-ar putea ajuta să depăşiţi obstacolul mental de care v-aţi lovit.
Traducere de Maricica Botescu după How to Create Brand New Solutions From Old Objects and Ideas, cu acordul autorului. Credit imagine: Patrizio Cuscito.
