Mă urc într-un tren aglomerat. Observ că singurul loc liber este de fapt doar un spaţiu înghesuit dintre două scaune, prins între doi navetişti cu aspect obosit şi aflat chiar în faţa a trei pasageri greu de zărit de sub un morman de ziare şi laptopuri. Ce voi face?
Voi alege, în mod invariabil, să stau în picioare. Dacă aş ocupa locul liber, inevitabila intruziune în spaţiul meu personal ar risipi orice urmă de confort pe care aş putea s-o dobândesc odihnindu-mi picioarele.
Un nou studiu sugerează că amigdala mea ar putea fi responsabilă pentru această aversiune. Aceasta este o structură cerebrală în formă de nucă găzduită de lobul temporal al fiecărei emisfere, asociată anterior cu procesarea emoţională, în special cu cea a fricii. Într-un nou studiu de caz, Daniel Kennedy şi colegii săi au cercetat situaţia unei femei, cunoscute în literatura medicală drept S.M., care are amigdala afectată în ambele părţi ale creierului şi care pare să nu posede niciun fel de simţ al spaţiului personal.
Când i s-a cerut să indice distanţa interpersonală la care se simţea cel mai confortabil în timp ce una din experimentatoare se îndrepta către ea, S.M. a ales o distanţă de 34 de cm – mai mică decât cea aleasă de oricare dintre cei douăzeci de participanţi din grupul de control, a căror medie a fost de 64 de cm. Mai mult, când i s-a cerut să evalueze gradul ei de confort (de la 1= foarte confortabil, la 10= extrem de inconfortabil) atunci când un experimentator stătea în faţa ei, cei doi aflându-se nas în nas, având contact vizual direct, ea a evaluat situaţia cu 1. Un lucru similar s-a petrecut atunci când un complice de-al experimentatorilor stătea nefiresc de aproape de S.M., într-o situaţie despre care ea n-ar fi putut să ştie că face parte din experiment. Prin contrast, însuşi complicele le-a spus cercetătorilor că a considerat apropierea lui de S.M. incomodă. S.M. înţelege, totuşi, conceptul de spaţiu personal şi este conştientă de faptul că alţi oameni preferă să aibă mai mult spaţiu decât are ea nevoie.
Echipa lui Kennedy a spus că descoperirea lor sugerează că amigdala ar putea fi implicată în reacţiile emoţionale puternice care apar în urma încălcării spaţiului personal. Pentru a-şi susţine teoria, ei au scanat creierele unor participanţi sănătoşi şi au verificat ce se întâmpla în termeni de activare a amigdalei atunci când participanţilor li se spunea că un cercetător stătea mai aproape sau mai departe de ei în laborator. Când participanţilor li se spunea că cercetătorul era mai aproape de ei, activarea amigdalei lor creştea.
O întrebare interesantă pentru o cercetare viitoare este ”cum se dezvoltă simţul spaţiului personal?”. ”Este posibil ca amigdala să fie necesară pentru învăţarea asocierii dintre distanţele mici şi consecinţele neplăcute mai degrabă decât pentru declanşarea unor răspunsuri emoţionale înnăscute la apropiere”, au spus cercetătorii.
Traducere după: The woman with no sense of personal space, cu acordul autorului.
Traducerea: Ana Cristina Dumitrache
