La începuturile realizării profilului unui criminal, psihologii urmăreau şi studiau particularităţile scenei unei crime precum un cunoscător al artei care inspectează o pictură de provenienţă necunoscută. Procesul de profiling s-a schimbat substanţial între timp.
Bazându-se pe cunoştinţele lor clinice şi de criminalistică, încercau să ajute politia să limiteze într-un fel căutările, descriind astfel acel tip de persoană care ar comite crima în modul respectiv. Nu era neapărat un demers ştiinţific şi de aceea au existat mari erori de profiling, precum arestarea greşită a lui Colin Stagg în timpul vânătorii după criminalul lui Rachell Nickell.
În opoziţie, procesul de profiling contemporan este orientat mai mult pe informaţii. Se pune accent pe descoperirea tuturor datelor ce reies din scena unei crime şi mai puţin pe părerea unui singur specialist. Mii de dosare penale sunt cercetate pentru a se încerca descoperirea unor corelaţii, care i-ar putea ajuta pe investigatori. De exemplu, s-a demonstrat că două furturi care au avut loc în aceeaşi zonă geografică sau aproximativ în aceeaşi perioadă au şanse foarte mari să fie comise de acelaşi autor.
Această abordare empirică pare să se bazeze pe mai multe aspecte psihologice ale scenei unei crime. Într-un studiu recent, Carrie Trojan şi Gabrielle Salfati au cercetat o serie de dosare penale pentru a vedea dacă există vreo corelaţie între scena unei crime şi evenimentele generale de încălcare a legii de către criminali. Majoritatea crimelor petrecute pe teritoriul Statelor Unite ale Americii – locul unde s-a desfăşurat studiul – sunt înscrise într-o bază de date, cu scopul de a facilita realizarea conexiunilor între crime şi a ghida viitoarele căutări ale unor asasini.
Previziunile cercetătorilor privind scenele unor crime au fost că cele care trădează semne de violenţă extremă şi necontrolată, impulsivitate, cele catalogate drept „ostile”, sunt cel mai probabil cauzate de o persoană cu un trecut al folosirii violenţei – fapte precum atac, violenţă domestică, vandalism. În opoziţie, psihologii au prezis că scenele unor crime care arată autocontrol şi un motiv ulterior, etichetate drept „cognitive”, precum ascunderea cadavrului, acte de abuz sexual sau jefuire sunt cel mai probabil comise de persoane care au înscrise în cazier infracţiuni „instrumentale”, precum furt sau opunerea arestării.
Trojan şi Salfati au obţinut 122 de dosare penale de la Departamentul de Poliţie Cincinnati, ce conţineau crime comise de persoane care au ucis o singură dată (între 1997 şi 2006) şi 9 dosare penale aparţinând unor criminali în serie din SUA. Aceştia din urmă au omorât între trei şi cinci persoane fiecare, însă una singură odată. În primă fază, cercetătorii au stabilit că este posibil să clasifici o scenă a unei crime drept „ostilă” sau „cognitivă”, în funcţie de proporţionalitatea informaţiilor care indică un anumit tip. Bazându-se pe aceasta, 87% dintre scenele unor crime au fost considerate ca având o temă dominantă.
Apoi, cercetătorii au arătat că marea majoritate (95%) a crimelor cu o singură victimă au fost asociate cu scene ostile. Aceasta pe fondul unei statistici conform căreia peste jumătate din crimele comise pe teritoriul SUA au loc în timpul certurilor. În opoziţie, scenele crimelor comise de criminalii în serie au prezentat 51% elemente ostile şi 49% elemente cognitive.
Întorcându-ne la întrebarea cheie a studiului, dacă scena unei crime indică trecutul infracţional al unui criminal, din păcate rezultatele au fost neconcludente. Pentru crimele cu o singură victimă, cel mai comun scenariu (26%) a fost comiterea crimei de către o persoană cu trecut în ceea ce priveşte crimele instrumentale. Cu alte cuvinte, s-au făcut interpretări şi conexiuni eronate între scena unei crime şi trecutul infracţional al autorului. Pentru 24% dintre crimele cu o singură victimă, a fost o corespondenţă ostil/ostil între scena crimei şi trecutul infracţional. Pentru celelalte cazuri, clasificările au fost amestecate sau neidentificabile.
Dar cum rămâne cu criminalii în serie? Deşi cele mai multe cazuri (33%) au arătat o corespondenţă între scena crimei şi trecutul infracţional – fiind mai cognitiv sau mai instrumental după fiecare caz- au fost descoperite şi alte şabloane, cu 22% dintre cazuri, scene ale crimei care au fost atât ostile, cât şi cognitive, într-o măsură aproape egală, dar cu un trecut în ceea ce priveşte actele instrumentale şi în sfârşit 22% dintre cazuri, scene ale crimei atât cognitive, cat şi ostile şi cu un trecut infracţional mixt.
„În momentul asocierii antecedentelor penale cu scena unei crime, în majoritatea cazurilor nu a fost evidentă o coerenţă tematică”, au concluzionat cercetătorii. „În esenţă, rezultatele arată că majoritatea crimelor cu o singură victimă prezintă aceeaşi temă şi că asasinii sunt în mod egal susceptibili să aibă un model al violenţei în trecutul lor infracţional, dar există un număr destul de mare de crime în care autorii lor nu au un tipar în antecedentele penale”. Şi aici este problema, au adăugat Trojan şi Salfati: ”Le va fi foarte greu investigatorilor să folosească rezultatele acestui studiu în desfăşurarea anchetelor lor.”
Cercetarea are limitările sale. Chiar psihologii au recunoscut că eşantionul criminalilor în serie a fost foarte mic şi, mai mult decât atât, ei nu au urmărit o ordine cronologică a antecedentelor penale ale asasinilor. Aceasta ar fi putut oferi tipare folositoare, precum cele mai recente tipuri de infracţiuni comise de criminali, care sunt conectate cu scena unei crime, mai mult decât cele comise în trecut. „Cu toate acestea, a spus un cercetător, studiul a fost primul care a stabilit o legătură directă între trecutul infracţional al unui criminal şi scena unei crime şi a constituit un prim pas pentru realizarea examinărilor mai amănunţite.”
Textul este traducerea articolului http://bps-research-digest.blogspot.com/2011/03/is-murderers-crime-scene-behaviour.html.
Traducere: Georgiana Trican
