Este greu să ne imaginăm un organism mai simplu decât hidra. Nu are creier, inimă sau ochi – este alcătuită în mare doar din tentacule şi gură. Şi totuşi, această creatură simplă este capabilă de lucruri imposibile pentru celelalte animale.
Hidra este una dintre puţinele specii – viermii plaţi sunt un alt exemplu recent discutat – care îşi pot regenera părţile corpului, aparent la infinit. Ele posedă şi un sistem de apărare surprinzător de complex, format din cnidocite, care le permit tentaculelor acestora să elibereze nişte neurotoxine puternice către adversari. Interesant este că aceste atacuri par să aibă legătură cu nivelul de luminozitate, deşi hidrele nu numai că sunt lipsite de ochi, dar nici măcar nu au sistem vizual. Şi, cu toate acestea, ele vânează conform unui ciclu noapte-zi foarte clar şi s-a observat că se şi mişcă drept reacţie la schimbările bruşte ale cantităţii de lumină.
Pentru a depăşi impedimentul minor al lipsei ochilor, hidra şi-a dezvoltat un mod unic de a vedea lumea. În 2010, cercetătorii din domeniul genomicii au descoperit că hidra conţine materialul genetic necesar creării de opsine, nişte proteine fotosensibile prezente la toate animalele care pot vedea. Desigur, acestea sunt, de obicei, conectate la ochi, dar în cazul hidrei ele formează aglomerări la nivelul tentaculelor şi gurii acesteia.
Aceste proteine intră apoi în alcătuirea unui sistem surprinzător de complex care le conectează la neuroni şi, în consecinţă, la cnidocite. Asta înseamnă că hidra, fără a avea creier, ochi sau vreun alt fel de sistem central care să-i coordoneze acţiunile, este capabilă să răspundă la lumină prin activarea sistemului ei natural de apărare.
O echipă condusă de cercetătorul David Plachetzki de la Universitatea Santa Barbara din California a făcut această descoperire şi el crede că proteinele fac mai mult decât să-i indice hidrei ciclul noapte-zi. El suspectează că proteinele sunt de asemenea suficient de precise încât să reacţioneze la schimbările bruşte ale luminii, permiţându-i hidrei să detecteze şi să atace orice pradă intră în câmpul ei de ”non-vizibilitate”. Într-o declaraţie, Plachetzki explică exact cât de complicat este sistemul:
”Nu numai că am găsit opsine în neuronii senzoriali care se asociază cu cnidocitele la hidre, dar am găsit şi alte componente implicate în fototransducţie în aceste celule. Acestea includeau canale ionice dependente de nucleotide ciclice, de care este nevoie pentru a transfera semnalul, şi o versiune a arestinului proprie hidrei, care pregăteşte sistemul de fototransducţie pentru primirea unui al doilea semnal. Am reuşit de asemenea să demonstrăm că activarea automată a cnidocitelor este determinată de lumina din jur şi că aceste efecte sunt inversate atunci când componentele cascadei fototransducţiei sunt dezactivate.”
Pentru o expunere mai detaliată a abilităţilor remarcabile ale hidrei, citiţi Scientific American.
Traducere după: hydra-dont-need-brains-or-even-eyes-to-see
Traducerea: Ana Cristina Dumitrache
