Cea mai mică distanță de la care a fost fotografiat Soarele este de doar 6,1 milioane de kilometri.
Instrumentul WISPR al Sondei spațiale solare Parker, în timpul survolului său din 25 decembrie 2024, surprinde vântul solar care se propagă din atmosfera externă a Soarelui, coroaa solară.
Credit: NASA/Johns Hopkins APL/Laboratorul de Cercetare Navală al SUA
Dintr-o anumită perspectivă, Soarele este un simplu glob de plasmă, a cărui căldură face Pământul locuibil și l-a menținut astfel miliarde de ani, permițând evoluția unor forme complexe de viață, precum ființele umane.
Din altă perspectivă, este un glob malefic, care trimite spre noi radiații ultra-violete mortale și uneori erupe, aruncând uriașe mase de plasmă în direcția Pământului.
NASA a lansat Parker Solar Probe (PSP) în 2018, cu misiunea de a studia plasma coronală a Soarelui și câmpul său magnetic. Pentru a face asta, trebuie să se apropie foarte mult de Soare.
NASA descrie această misiune ca o tentativă de a „atinge Soarele” – și este o descriere destul de exactă. De-a lungul misiunii, sonda s-a apropiat tot mai mult, stabilind un nou record de fiecare dată.
Pe 24 decembrie 2024, nava spațială a zburat la doar 6,1 milioane de kilometri de suprafața solară.
Clic pe imagine pentru o rezoluție mult superioară.
Notă scientia: Terra se află la o distanță medie de 149,6 milioane de kilometri de Soare, pe când Mercur, cea mai apropiată planetă de Soare, se află la doar 57,9 milioane de kilometri. Neptun, cea mai îndepărtată planetă (Pluto e considerată planetă pitică), se află la circa 4,5 miliarde de kilometri de Soare.
Vezi aici o imagine unicat cu privire la distanțele dintre corpurile cosmice din sistemul nostru solar: Sistemul solar la scară.
Șase milioane de kilometri reprezintă o distanță incredibil de mică, dar, din fericire, nava este protejată de mai multe straturi de izolație.
Dar PSP este cea mai rapidă navă spațială construită vreodată. În timpul survolului din 2024, călătorea cu o viteză de 692.000 km/h (430.000 mph), ceea ce înseamnă că nu a petrecut prea mult timp atât de aproape de stea.
Rezultatul acestei manevre curajoase prin corona solară sunt cele mai apropiate imagini obținute vreodată ale stelei noastre.
PSP este echipată cu patru instrumente principale, dintre care unul este WISPR (Wide-field Imager for Solar Probe). WISPR conține două camere rezistente la radiații. Rolul lor este să fotografieze corona solară, vântul solar și alte fenomene din vecinătatea Soarelui. La ultimul survol, WISPR ne-a oferit o imagine a coronei și a vântului solar așa cum nu mai văzuserăm până acum.
„Parker Solar Probe ne-a transportat din nou în atmosfera dinamică a celei mai apropiate stele”, a declarat Nicky Fox, administrator asociat al Direcției pentru Misiuni Științifice din cadrul sediului NASA din Washington. „Asistăm cu ochii noștri, nu doar prin modele teoretice, la locul unde încep fenomenele meteo spațiale care amenință Pământul. Aceste date noi ne vor ajuta să îmbunătățim considerabil prognozele meteo spațiale, pentru a asigura siguranța astronauților și protecția tehnologiei noastre aici, pe Pământ, și în întregul sistem solar”.
Înțelegerea (sau neînțelegerea) vântului solar și a masei coronale are implicații importante. Acestea sunt forțe omniprezente în sistemul solar.
Vântul solar este un flux de particule încărcate electric care se revarsă constant dinspre Soare. El este responsabil pentru splendidele aurore boreale, dar și pentru avarierea rețelelor electrice și a sateliților. Pe măsură ce aglomerăm orbita joasă a Pământului cu sateliți, devine esențial să înțelegem nu doar vântul solar, ci tot ce emite Soarele, inclusiv masa coronală.
Dacă vântul solar este un fenomen continuu, fluxurile coronale de masă sunt episodice. Acestea constau în mase de plasmă care pot ajunge până la Pământ. Uneori conțin miliarde de tone de plasmă deplasându-se cu viteze mari. Doar o mică parte ajunge efectiv pe Terra, dar când o face, poate produce furtuni geomagnetice ce afectează rețelele electrice și alte echipamente.
Clic pe imagine pentru o rezoluţie superioară
Parker Solar Probe poartă numele fizicianului american Eugene Parker, cel care a introdus în 1958 termenul „vânt solar”. Teoriile sale – deși inițial contestate – au revoluționat înțelegerea științifică a Soarelui. Mai multe sonde spațiale au fost lansate pentru a studia Soarele și vântul solar, dar niciuna nu a egalat performanțele sondei Parker.
Fiecare misiune anterioară a adus informații noi despre Soare și vântul solar, însă niciuna nu s-a apropiat atât de mult de stea ca PSP. În plus, beneficiază de cele mai moderne tehnologii și instrumente. Unul dintre lucrurile pe care le-a dezvăluit sunt așa-numitele „deviații în zigzag” sau „switchbacks”.
La nivelul orbitei terestre, vântul solar pare relativ constant. Însă mai aproape de Soare, lucrurile devin haotice. Soarele are câmpuri magnetice extrem de puternice, iar când PSP a ajuns la 14,7 milioane de mile de Soare, a arătat că unele dintre aceste câmpuri fac mișcări în zigzag. Aceste câmpuri deformate se numesc „switchbacks”. PSP a arătat și că sunt mult mai frecvente decât se credea, apărând în grupuri.
Pe măsură ce PSP s-a apropiat tot mai mult și a traversat corona solară, a observat că marginea acesteia este neregulată și complexă. În survolurile următoare, a reușit să localizeze sursa acestor deviații: porțiuni de pe suprafața solară unde se formează pâlnii magnetice. Imaginile au arătat că „switchbacks” contribuie parțial la generarea vântului solar rapid, una dintre cele două componente ale vântului solar.
„Marea necunoscută era: cum se formează vântul solar și cum reușește să scape din câmpul gravitațional uriaș al Soarelui”, a spus Nour Rawafi, cercetător-șef al misiunii Parker Solar Probe de la Laboratorul de Fizică Aplicată Johns Hopkins.
„Înțelegerea acestui flux continuu de particule, în special a vântului solar lent, este o provocare majoră, mai ales având în vedere diversitatea acestor fluxuri – dar cu Parker Solar Probe suntem mai aproape ca niciodată de a-i descoperi originea și evoluția.”
Vântul solar lent este de două ori mai dens decât cel rapid, iar interacțiunea dintre cele două tipuri pare să genereze condiții moderate pe Pământ, comparabile cu cele produse de ejecțiile coronale de masă.
Se pare că vântul solar lent provine din regiunile ecuatoriale ale Soarelui, dar oamenii de știință încă dezbat care sunt structurile exacte de unde provine și cum este eliberat materialul.
„Nu avem încă un consens, dar avem o mulțime de date noi și fascinante”, a spus Adam Szabo, cercetător al misiunii Parker Solar Probe de la Centrul Spațial Goddard al NASA din Greenbelt, Maryland.
Am învățat multe despre Soare în ultimele decenii, iar PSP este pe cale să ne ofere și mai multe răspunsuri la cele mai importante întrebări. Următorul său periheliu (punctul de cea mai mare apropiere de Soare) va avea loc în septembrie 2025, când va traversa din nou corona solară. Această apropiere va furniza și mai multe date despre vântul solar lent și alte aspecte ale Soarelui.
Și ne va oferi, totodată, imagini spectaculoase.
Traducere după This is the Closest Picture Ever Taken of the Sun de Evan Gough, publicat cu licență CC BY 4.0.
