Pluto
Echipa de oameni de ştiinţă care se ocupă de misiunea sondei New Horizons a prezentat primul studiu bazat pe datele culese de sondă în timpul survolului planetei pitice Pluto, de acum 3 luni, studiu coordonat de Alan Stern şi publicat de revista Science.
În urmă cu trei luni Pluto şi lunile sale au fost observate din apropiere pentru prima dată. Multe dintre observaţiile făcute de NASA şi de echipa de oameni de ştiinţă care se ocupă de misiunea New Horizons sunt incluse în acest studiu care este un fel de sumar al lucrurilor noi pe care le-am aflat despre micuţa planetă îngheţată, dar şi al misterelor care urmează să fie elucidate.
Contrar aşteptărilor, Pluto şi lunile sale sunt nişte corpuri cosmice dinamice, colorate, care prezintă atât semne ale activităţii geologice recente, dar şi forme de relief care datează de la începuturile sistemului solar.
Pluto
Studiul împarte descoperirile făcute pe diferitele regiuni geologice. Echipa a confirmat cu o marjă de eroare de 4 kilometri că Pluto are o rază de 1.187 de kilometri, fiind puţin mai mare decât se credea iniţial. De asemenea, studiul descrie "diversitatea formelor de relief ale lui Pluto", printre care şi crusta acestei planete pitice, care este foarte bogată în apă îngheţată.
Craterele de impact marchează o mare parte din suprafaţa lui Pluto, unele dintre ele având peste 200 de kilometri în diametru. Unele dintre aceste cratere strălucesc datorită depozitelor de gheaţă formate de-a lungul timpului pe margini şi în interior. Cthulhu Regio — o regiune foarte întunecată aflată la sud-vest de deja celebră zonă în formă de inimă, Tombaugh Regio — este partea cu cele mai multe cratere şi prezintă şi semne ale activităţii tectonice.
În ziua în care New Horizons a transmis primele fotografii ale lui Pluto am aflat că inima din Tombaugh Regio este ruptă în două: câmpiile plane, relativ netede de la vest au primit denumirea Sputnik Planum, iar deocamdată în această regiune nu a fost identificat nici măcar un singur crater de impact. Faptul că numărul craterelor diferă în funcţie de regiunile acestei planete pitice are legătură cu vârsta diferită a scoarţei din aceste regiuni, conform studiului. Cu cât sunt prezente mai multe cratere, cu atât scoarţa este mai bătrână şi mai inactivă sau "moartă" cum spun oamenii de ştiinţă — aşa cum putem vedea pe Lună. Planetologii nu au identificat încă fenomenele care duc la reînnoirea şi remodelarea scoarţei, acoperind craterele, în regiunile tinere şi active, aşa cum este zona Sputnik Planum.
Nu în ultimul rând, Pluto este o planetă cu un colorit bogat. Camera color a sondei New Horizons a surprins "spectaculoasa diversitatea coloristică" a acestei planete pitice. Astfel, Cthulhu Regio are culoarea roşu închis, în timp ce partea vestică a "inimii", Tombaugh Regio, are un colorit roşu deschis spre roz, iar partea estică a sa este chiar şi mai deschisă la culoare. Aceste culori sunt rezultatul modului în care nişte compuşi organici denumiţi tholine reflectă lumina. Tholinele se formează atunci când azotul şi metanul se separă sub efectul razelor ultraviolete ale Soarelui şi apoi se recombină formând macromolecule complexe.
Charon
Cea mai mare lună a lui Pluto, Charon, era şi mai puţin cunoscută decât Pluto înaintea acestui survol istoric al sondei New Horizons. Având jumătate din diametrul lui Pluto, această lună este foarte greu de studiat de la distanţă. Oamenii de ştiinţă au aflat că Charon nu este un satelit mort, pe care nu se mai întâmplă nimic, aşa cum este Luna, ci este o lume cel puţin la fel de diversă ca şi Pluto şi prezintă la rândul său semne de activitate geologică.
Charon
Studiul lui Charon pornind de la informaţiile transmise de sonda New Horizons a dezvăluit o lume cu o "geologie complexă", de la regiuni fragmentate de numeroase cratere până la câmpii netede, dar şi canioane şi linii de falie masive, suprafeţe cu strălucire variabilă (deşi nu prezintă un colorit la fel de bogat ca Pluto), precum şi o uriaşă pată întunecată aflată în jurul Polului Nord, care-i conferă ceva din aerul celebrei Stele a morţii (Death Star) din seria "Star Wars".
La fel ca şi Pluto, Charon păstrează urmele numeroaselor bombardamente suferite de-a lungul timpului. Echipa New Horizons este de părere că o parte dintre aceste cratere (în special cele localizate în aşa-numita Vulcan Planum, la sud-est de masivele canioane de la suprafaţa lui Charon) par să aibă cel puţin 4 miliarde de ani vechime, apărând probabil în perioada aşa-numitului "Mare bombardament târziu" (Late Heavy Bombardment — LHB — o perioadă teoretică a istoriei sistemului solar, întinzându-se aproximativ de la 4,1 până la 3,9 miliarde de ani, în timpul căreia s-ar fi produs o notabilă creştere a ciocnirilor meteorilor sau ale cometelor cu planetele telurice). La suprafaţa lui Charon există şi o vastă reţea de canioane, în special în emisfera sudică a satelitului, cele mai mari dintre ele, Macross Chasma şi Serenity Chasma, întinzându-se pe 1.050 de kilometri. În cea mai lată zonă a sa, Serenity Chasma măsoară 60 de kilometri şi are o adâncime de până la 5 kilometri.
Coloritul lui Charon este "mult mai limitat decât al lui Pluto", însă regiunea boreală este "în mod distinct roşie", conform cercetătorilor. Această culoare specifică acestei regiuni poate fi legată de prezenţa anumitor compuşi chimici care, atunci când sunt expuşi luminii şi radiaţiilor solare, în perioada anotimpurilor mai calde, se transformă în tholine, asemenea celor de pe Pluto. De asemenea, o altă posibilă explicaţie este că suprafaţa lui Charon are o compoziţie diferită faţă de subsolul acestei luni, iar cele două compoziţii au fost fost amestecate în urma unui impact cu un asteroid masiv.
Celelalte luni
Sonda New Horizons a realizat şi măsurători ştiinţifice ale lunilor mai mici ale lui Pluto. Sonda a transmis deja datele cu privire la Nix şi Hydra, însă cele despre Styx şi Kerberos nu au plecat încă spre Pământ. Nix este o lună mică şi alungită, măsurând doar 49 de kilometri lungime şi 32 de kilometri lăţime — de fapt nimic mai mult decât un asteroid rămas captiv în capcana gravitaţională a lui Pluto. Proprietăţile reflexive ale lui Nix indică faptul că această lună minusculă este cel mai probabil acoperită de apă îngheţată. Hydra este de asemenea o lună non-sferică, măsurând 43 kilometri pe 33 de kilometri. La fel ca şi în cazul lui Nix, este posibil ca suprafaţa sa să fie acoperită cu apă îngheţată.
Nix şi Hydra
Echipa New Horizons s-a arătat uimită de aceste descoperiri. "Cum a fost posibilă menţinerea unor suprafeţe atât de strălucitoare pe Nix şi Hydra de-a lungul miliardelor de ani?", s-au întrebat ei. Radiaţiile or impactul cu alte obiecte ar fi trebuit să modifice radical aceste suprafeţe de-a lungul timpului. De asemenea, oamenii de ştiinţă nu cunosc încă masa, volumul şi nici densitatea acestor luni.
Înaintea acestui survol astronomii credeau că este posibil ca Pluto să aibă mai mult de 5 luni, însă datele transmise de New Horizons au confirmat faptul că are doar 5.
Ce urmează?
Până acum, chiar după trei luni de la survol, sonda Horizons nu a transmis decât aproximativ 10% din datele adunate, restul de 90% urmând să fie transmise de-a lungul anului viitor.
În timp ce transmite datele adunate în cursul survolului planetei pitice spre Pământ, New Horizons se îndreaptă spre noua sa destinaţie, planetoidul 2014 MU69, un obiect îngheţat cu diametrul mai mic de 45 de kilometri — un pitic prin comparaţie cu Pluto. Acest obiect se află la 1,6 miliarde de kilometri de Pluto, care, la rândul său, se afla la 4,7 miliarde de kilometri de Pământ în momentul întâlnirii cu sonda New Horizons.
Atât Pluto, cât şi 2014 MU69 fac parte din Centura Kuiper, zonă de la frontiera sistemului solar în care se află zeci de mii de planetoizi, asteroizi şi comete, unele foarte mici şi altele, ca Pluto, suficient de mari pentru a fi catalogate drept planete pitice.
2014 MU69 este unul din cinci obiecte similare ce au fost descoperite în 2014 prin intermediul Telescopului Spaţial Hubble. El a fost ales pentru că se află pe o traiectorie mai apropiată de direcţia de deplasare a sondei spaţiale, nefiind nevoie de un consum de combustibil foarte mare pentru schimbarea direcţiei.
După ce sonda îşi va încheia periplul prin Centura Kuiper şi dacă va fi într-o stare bună de funcţionare, NASA ar putea lua decizia unei noi prelungiri a misiunii şi pentru spaţiul interstelar. Până la urmă, indiferent dacă misiunea va obţine sau nu finanţări suplimentare, New Horizons se îndreaptă spre ieşirea din heliosferă. Oamenii de ştiinţă sunt de părere că sonda va dispune de suficientă energie pentru a păstra legătura cu Pământul pentru următoarele câteva decenii şi ar fi extraordinar dacă ar putea fi reluate măsurătorile realizate de sondele Voyager 1 şi Voyager 2 de la ieşirea din sistemul solar şi pătrunderea în spaţiul interstelar.
Preluare de pe AGERPRES
