În 1925, un articol din revista Popular Science sugera că, datorită progresului științific, omul ar putea ajunge să trăiască până la 1.000 de ani.
Ideea era alimentată de descoperiri precum insulina, izolată de dr Frederick Banting în 1921, care a transformat diabetul dintr-o condamnare la moarte într-o boală tratabilă. Era o perioadă de optimism medical, în care vaccinurile, vitaminele, igiena sporită, anestezia și descoperirea microbilor păreau să anunțe sfârșitul marilor epidemii.
Pe fundalul acestui entuziasm, oamenii de știință visau la o „întinerire enzimatică”, transplanturi de organe și controlul unui presupus „suflu vital”. Longevitatea părea o chestiune de timp. Totuși, 100 de ani mai târziu, nu am cucerit moartea. În loc de miracole, progresul s-a realizat prin cercetare migăloasă și acumulare de cunoștințe biologice.
Astăzi, în loc de insulină și vitamine, vorbim despre editare genetică, reprogramare celulară și imunoterapie. Biohackeri injectează celule stem pentru a-și „reînnoi” țesuturile, iar miliardari ca Bryan Johnson folosesc diverși senzori, schimburi de plasmă și restricție calorică pentru a încetini îmbătrânirea. Visul rămâne același: păcălirea morții. Doar metodele au devenit mai sofisticate.
Speranța de viață a crescut: de la 58 de ani în 1925 la 78,4 ani astăzi în SUA. Nu e nemurire, dar e progres. Cercetările recente promit și mai mult: în Singapore, blocarea unei proteine numite interleukina-11 a prelungit cu 25% viața șoarecilor. La Universitatea din Rochester, un „gen al longevității” preluat de la șobolani cârtiță golași a crescut durata de viață a șoarecilor și le-a îmbunătățit sănătatea.
Ironic, o plantă folosită în Evul Mediu – ruta caprei (goat’s rue) – revine în actualitate. Derivatul său modern, metformina, folosită azi pentru diabet, este testată și ca medicament anti îmbătrânire. Poate reduce inflamația celulară și bolile asociate vârstei.
Încă din secolul XIX, biologul August Weismann sugera că celulele umane au un număr limitat de diviziuni. În anii ’60, teoria sa a fost confirmată. Azi, cercetători inspirați de lucrările lui Shinya Yamanaka explorează reprogramarea celulelor mature în celule stem capabile să regenereze țesuturi.
Dar realitatea rămâne dură: cele mai multe terapii funcționează doar pe animale și în condiții de laborator. Transferul lor la oameni este dificil. Chiar și dacă am reuși, ar apărea probleme etice și sociale uriașe: cine ar avea acces?
Cum ar funcționa o societate unde majoritatea trăiește, de exemplu, 300 de ani? Ce efecte psihologice ar avea o asemenea viață prelungită?
Optimismul din 1925 n-a fost greșit, ci prematur. Azi avem instrumente mai bune și înțelegem mai profund biologia, dar drumul spre nemurire rămâne nesigur.
Lecția ultimului secol? Prelungirea vieții este un proces lent, fragil și adesea umilitor. Totuși, am transformat boli fatale în afecțiuni gestionabile și am îmbunătățit calitatea vieții la vârstă înaintată. E un pas important, dar nu veșnicia.
Sursa: 100 years ago scientists predicted we would live to 1.000 years old
