Ecuaţiile diferenţiale sunt de departe mijlocul cel mai răspândit de modelare a sistemelor naturale. Se folosesc, de pildă, pe larg pentru a calcula traiectoriile sondelor spaţiale, cum ar fi cele două nave Pioneer care au explorat sistemul solar sau vehiculele-robot cu şase roţi Spirit, Opportunity şi Curiosity care au cercetat Planeta Roşie.
Misiunea Cassini, care explorează planeta Saturn şi sateliţii ei, este un alt exemplu în care a fost necesară utilizarea ecuaţiilor diferenţiale. Între descoperirile ei se numără existenţa lacurilor de metan şi etan lichid pe satelitul Titan al lui Saturn. Desigur, calculul diferenţial nu e unica tehnică folosită de misiunile spaţiale, dar fără el aceste nave n-ar fi fost niciodată lansate.
Dintr-o perspectivă mai practică, orice avion care zboară, orice automobil care parcurge un drum, orice pod suspendat şi orice construcţie rezistentă la cutremure îşi datorează parţial proiectarea calculului diferenţial.
Până şi descrierea modului în care variază numeric populaţiile de animale provine din ecuaţiile diferenţiale. Acest lucru e valabil pentru răspândirea epidemiilor, unde metode analitice sunt folosite pentru a planifica cea mai eficientă cale de a interveni şi de a împiedica o răspândire dezastruoasă. Un model recent pentru epidemia de febră aftoasă în Marea Britanie a dovedit că strategia adoptată nu era cea optimă.
Aşa-i că ţi-ar fi plăcut mai mult să le rezolvi dacă ţi-ar fi spus profu' de mate toate acestea pe vremea când îţi dădeau atâta de furcă?
