Placebo„Efectul Placebo” constă în efectul fiziologic şi psihologic ce determină îmbunătăţirea stării de sănătate a unui pacient în urma administrării unui placebo. În continuare, partea a doua a articolului "Placebo și Efectul Placebo: implicații asupra demersului terapeutic".

 

Placebo şi efectul placebo (1)

 

După cum sublinia antropologul medical Daniel Moerman (Universitatea din Michigan, Dearborn), „efectul placebo” nu este cauzat de „placebo,” ci mai degrabă de convingerea, expectaţiile sau eventualele condiţionări anterioare faţă de placebo, adică de semnificaţia pe care pacientul o dă substanţei sau procedurii ce îi este administrată.

Răspunsul semnificaţie” (meaning response - n.n.) este reprezentat, după cum spunea el, de efectele fiziologice sau psihologice ale semnificaţiei mai sus amintite în tratamentul afecţiunii. În acest context, rezultatele tratamentului pot fi influenţate de stimuli ca limbajul (ce este spus şi cum este spus), procedurile (ce este făcut şi ce explicaţii sunt oferite), spaţiul în care are loc întâlnirea pacient-medic (clinică, spital, etc.), modul în care informaţia oferită (verbal şi non-verbal) este integrată în istoria personală şi în setul de convingeri socio-culturale al pacientului.

Efectul sau mai bine spus efectele produse de diversele forme de placebo sunt încă privite reticent în lumea medicală, ca fiind o „înşelătorie” în practică terapeutică şi un „zgomot” în cadrul testelor clinice. După cum remarca Anne Harrington (Universitatea Harvard), efectul placebo este considerat simplist ca o fiziologie de nivel secundar care „pluteşte asemenea uleiului pe apă”, la suprafaţa transformărilor fiziologice fundamentale asociate cu tratamentul activ. În realitate, el modulează tratamentele active precum şi pe cele inactive farmacologic, jucând un rol atât în grupul activ (potenţând efectul farmacologic), cât şi în grupul de control al testelor clinice. Filozofia simplistă faţă de „placebo” se reflectă şi în reglementările legale ce încurajează un design al testelor clinice care caută mărirea efectelor specifice ale tratamentelor active, nu şi a efectului placebo, deşi în practica terapeutică ambele efecte lucrează împreună în beneficiul pacienţilor.



Deşi în secolul XX placebo a devenit o unealtă comună în metodologia testelor clinice, „efectul placebo” nu este sinonim cu „răspunsul placebo”, după cum arată cercetătorii fenomenului. „Răspunsul placebo” sau „efectul placebo perceput” este orice schimbare ce are loc după administrarea unui placebo, schimbare ce se poate datora unor diverşi factori (regresia către medie, tratamente concomitente pe care pacientul nu a precizat că le urmează, cursul natural al bolii, etc.). Adevăratul „efect placebo” este acea porţiune din răspunsul placebo ce nu s-ar fi manifestat dacă placebo nu ar fi fost administrat. De aceea în testele clinice trebuie să existe pe lângă grupul experimental şi grupul-control căruia îi este administrat placebo un al treilea grup „no-placebo” căruia nu îi este administrat nici un tratament. Doar astfel, comparând şi rezultatele dintre aceste grupuri, poate fi decis dacă există sau nu un efect placebo real. Din păcate, multe din testele clinice publicate în revistele de specialitate nu au grupul de control „no-placebo”, cu toate că acest fapt nu este neapărat relevant în testarea eficacităţii noilor tratamente. Cu toate că rămâne în continuare controversată, existenţa unui efect placebo în testele clinice capătă tot mai multă acceptare, în special în cazul pacienţilor cu dureri sau depresie, fapt datorat şi progreselor în clarificarea mecanismelor bio-chimice implicate.

Mai mult decât în testele clinice – unde uneori există posibilitatea evitării acestei situații - în demersul terapeutic problemele etice fac dificilă o decizie pro-placebo, deoarece aceasta este asociată cu înşelarea pacienţilor. Deseori însă, mai ales când nu există un tratament eficient pentru afecţiunea respectivă, administrarea de placebo are loc. Pe baza chestionarului lor cu privire la atitudini şi experienţe faţă de placebo („Questionnaire survey on use of placebo”, BMJ, 2004), autorii, Nitzan şi Lichtenberg, arată că 53% din medici şi 71% din asistentele medicale chestionate în Israel utilizează placebo în demersul terapeutic pe baza experienţelor anterioare şi a cercetărilor privind eficacitatea administrării de placebo în anumite situaţii.

Aşa cum folosirea placebo ca o modalitate certă de diagnostic pentru a distinge între afecţiunile psihogenice şi cele organice poate fi în detrimentul pacienţilor deoarece - după cum arată cercetările din ultimii ani - efectul placebo implică mecanisme biochimice reale (cum ar fi rolul endorfinelor în analgezia placebo), tot astfel neinformarea pacientului de faptul că i se administrează placebo, pe principiul moral al altruismului medicului şi al efectelor potenţial benefice ale placebo-ului administrat, poate fi chiar periculos. Concepţia conform căreia, deşi violează acordul consimţit, pacientul poate fi înşelat în anumite aspecte ”nefundamentale” ale actului terapeutic, pare viabilă la nivel abstract, însă la nivel practic, cum ar fi în cazul unei erori medicale, poate avea consecinţe nedorite suportate în primul rând de pacient. După cum sublinia Sissela Bok de la Harvard School of Public Health, un pacient care realizează că medicul a profitat de încrederea sa (cu consecinţe asupra sănătăţii sale), cu greu va mai avea încredere în cadrele medicale. Acesta este marele pericol ce determină costuri umane şi sociale: descoperirea înşelării poate duce la pierderea încrederii cu repercursiuni la un moment ulterior, într-o situaţie medicală ce necesită cu adevărat o mare încredere din partea pacientului.





Articol publicat în revista "Viaţa medicală" pe 22 august 2008 sub titlul "Placebo și Efectul Placebo: implicații asupra demersului terapeutic".

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.