Procesul transformării dintr-un lider democratic într-unul autoritar este rareori brusc. Se desfășoară treptat și este adesea justificat ca o reformă necesară. Este prezentat ca fiind ceea ce poporul și-a dorit. Toate acestea fac dificil pentru cetățeni să-și ce se întâmplă până când este prea târziu.
Viktor Orbán - Ungaria
Luați în considerare transformarea lui Viktor Orbán în Ungaria. Cândva celebrat ca un democrat liberal care a sfidat regimul comunist, Orbán controlează acum 90% din mass-media maghiară și a umplut sistematic Curtea Constituțională a țării cu oameni loiali. Traiectoria sa este acum recunoscută pe scară largă ca un caz de manual al regresului democratic.
Recep Tayyip Erdoğan - Turcia
Președintele turc Recep Tayyip Erdoğan a fost inițial lăudat pentru că a demonstrat că democrația și guvernarea islamică pot coexista. Prin reformele de început a scos milioane de oameni din sărăcie, sfidând establishmentul secular al Turciei – un succes ce a necesitat o încredere excepțională și o viziune îndrăzneață.
Acum, după un deceniu, Erdoğan a transformat Turcia într-un regim pe care politologii îl numesc „autoritarism competitiv”.
Donald Trump - SUA și Jair Bolsonaro - Brazilia
În SUA, Donald Trump a ajuns la putere promițând că va „drena mlaștina”. În Brazilia, Jair Bolsonaro a candidat ca un cruciat anticorupție care urma să restaureze fundamentele morale ale țării. Amândoi au folosit ulterior instituțiile democratice pentru a-și consolida propria putere.
Arcul hybrisului
O parte a acestei transformări este un proces psihologic pe care îl numim „arcul hybrisului”. Acesta descrie cum lideri vizionari devin tot mai miopi odată ajunși în funcție. Succesele inițiale le întăresc credința în capacitățile lor transformatoare, diminuându-le treptat capacitatea de autocritică.
> Citește și - Ce înseamnă și cum se folosește „hybris”?
Stadiul vizionar coincide de obicei cu un eșec sistemic. Când instituțiile existente se dovedesc inadecvate în a răspunde nemulțumirilor publice, apare un teren fertil pentru lideri cu o încredere de sine excepțională. Acești outsideri reușesc tocmai pentru că posedă convingerea psihologică fermă că pot sfida sistemele înrădăcinate și pot mobiliza sprijinul maselor prin abordări îndrăznețe, neconvenționale.
Astfel de lideri excelează în crearea unor narațiuni convingătoare, care le permit să transforme frustrarea publică în elan electoral. Ei oferă soluții simplificate pentru probleme complexe, furnizând certitudini acolo unde politicienii tradiționali oferă doar pași mărunți și compromisuri.
Pierderea perspectivei
Dar pe măsură ce crește capacitatea vizionară, crește și miopia. A vedea o cale singulară cu claritate excepțională implică restrângerea câmpului perceptiv.
Acești lideri reușesc inițial tocmai pentru că focalizarea lor accentuată pătrunde prin blocajul gândirii nuanțate.
Însă ajung rapid la un punct de inflexiune, unde trebuie să facă o alegere fundamentală: să accepte constrângerile instituționale ca mecanisme necesare de feedback sau să le redefinească drept obstacole în calea viziunii lor.
Cei care își mențin viziunea productivă construiesc activ sisteme pentru feedback onest. Permit existența canalelor formale de disidență și formează echipe de consilieri diverse.
Acolo unde instituțiile democratice puternice persistă – media independentă, parlamente împuternicite, curți autonome – liderii trebuie să continue să negocieze și să facă compromisuri. Aceasta tinde să le mențină încrederea într-un cadru realist.
Unii lideri reușesc să funcționeze în aceste limite, ceea ce demonstrează că decăderea în miopie reflectă mai degrabă slăbiciunea instituțională decât un destin psihologic inevitabil.
Acolo unde instituțiile sunt slabe sau liderii refuză autodisciplina, succesul electoral poate încuraja, în loc să limiteze, tendințele autoritare. Pe măsură ce liderii devin tot mai convinși de viziunea lor transformatoare, capacitatea de a percepe și alte variante se reduce.
Această îngustare psihologică se manifestă prin comportamente previzibile, în special eliminarea vocilor disidente.
Cu fiecare victorie electorală, Orbán a înlocuit aliații independenți cu loialiști.
Prima președinție a lui Trump a fost marcată de o rotație constantă a consilierilor care îl contraziceau. A doua este populată cu persoane care pot fi „de încredere” să se conformeze liniei trasate.
Declinul miop se instalează atunci când hybrisul atinge saturația.
Odată ce liderii elimină sistematic mecanismele de feedback, își pierd complet capacitatea de autocorecție. Pe măsură ce abilitatea lor de a procesa informații contradictorii se deteriorează, ajung să confunde tot mai mult puterea personală cu interesul național.
Această confuzie devine cea mai pronunțată în cazurile în care liderii au slăbit sistematic mass-media independentă și supravegherea judiciară.
Când liderii reușesc să captureze complet instituțiile, această autoconcepție devine instituționalizată.
Declarația lui Orbán: „Am înlocuit o democrație liberală eșuată cu o democrație creștină a secolului XXI”, arată cum viziunea personală devine imposibil de distins de transformarea națională.
Capturarea instituțională se realizează prin metode diferite, dar servește scopuri similare.
Controlul lui Orbán asupra media și justiției înseamnă că a creat instituții paralele care există doar pentru a-i valida viziunea.
Erdoğan a folosit puterile dintr-o situație de urgență - după tentativa de lovitură de stat din 2016 - pentru a declanșa epurări în masă.
În ambele cazuri, raționamentul motivat devine instituționalizat: liderii ajung să controleze instituțiile care decid ce informație este legitimă și permit formele de disidență.
Punctul final este o transformare în care opoziția devine o amenințare existențială pentru națiune.
Când Orbán se poziționează ca apărător al „democrației iliberale” împotriva valorilor UE sau când Erdoğan își arestează rivalii, ei încadrează disidența ca trădare.
Opoziția nu mai este doar o amenințare la adresa puterii lor, ci la esența națiunii. Viziunea maximă a produs orbirea maximă. Instituțiile au fost reproiectate pentru a perpetua, nu pentru a sparge iluzia.
Rezistența la declin
Robustețea instituțiilor democratice este decisivă în a determina dacă tendințele hybrisului pot fi conținute în limitele democrației sau dacă duc la consolidarea autoritară.
Ungaria și Turcia ilustrează un model mai liniar de eroziune democratică. Atât Orbán, cât și Erdoğan au folosit mandatele electorale inițiale pentru a captura sistematic instituțiile statului. Hybrisul lor a evoluat dintr-un instrument de sfidare a establishmentului într-un sistem autoconfirmator, în care influența vastă asupra instituțiilor a eliminat mecanismele de feedback.
Deriva lui Bolsonaro spre autoritarism – negarea științei legate de COVID, atacul asupra sistemelor electorale, tentativa de a răsturna înfrângerea din 2022 – a declanșat o reacție instituțională imediată. Spre deosebire de Ungaria sau Turcia, unde justiția și societatea civilă au cedat treptat în fața presiunii executive, instituțiile braziliene au rezistat.
Traiectoria lui Bolsonaro, de la populist outsider la autoritar și apoi la înfrângere electorală și respingere instituțională, sugerează că structurile federale solide și o justiție independentă pot funcționa ca mecanisme de siguranță. Ele pot preveni o capturare democratică permanentă.
Experiența americană prezintă un al treilea model: reziliență democratică sub stres.
Spre deosebire de Ungaria și Turcia, unde capturarea instituțională a reușit, prima președinție a lui Trump a testat dacă aceste tipare pot apărea într-un sistem cu rădăcini democratice mai adânci și controale instituționale mai puternice.
Deși eforturile lui de a presa oficiali electorali statali și de a folosi agențiile federale în scop propriu au urmat scenarii autoritare recognoscibile, instituțiile americane s-au dovedit mai rezistente decât omoloagele lor maghiare sau turce. Curțile au blocat inițiative-cheie, oficialii statali au refuzat să „găsească voturi”, iar supravegherea Congresului a continuat în ciuda presiunilor partizane.
Totuși, chiar și această rezistență instituțională a fost supusă unei presiuni severe, sugerând că durabilitatea democratică depinde mai degrabă de elemente de design specifice și de sincronizare, decât de o cultură democratică generală.
Testul Trump a scos la iveală vulnerabilități. Eroziunea normelor democratice – când partidele prioritizează loialitatea față de obligațiile constituționale – creează breșe ce pot fi exploatate ulterior.
Un al doilea mandat Trump ar putea viza sistematic slăbiciunile identificate în primul: extinderea puterilor pentru situații de urgență, numiri strategice pentru subminarea aparatului administrativ și interpretări legislative inovatoare pentru a ocoli Congresul.
Întrebarea crucială este dacă instituțiile americane mai au suficientă forță pentru a-i întrerupe din nou traiectoria.
Arcul hybrisului pare inerent psihologiei populiste, subliniind de ce constrângerile constituționale și controalele instituționale sunt indispensabile.
Democrațiile supraviețuiesc nu găsind lideri perfecți, ci limitându-i pe cei imperfecți.
> Citește și:
• 32 de tehnici utilizate de politicieni pentru a obține votul cetățenilor
• Capitalism și democrație
Traducere după The hubris arc: how visionary politicians turn into authoritarians de Trang Chu, profesor la Saïd Business School, University of Oxford și Tim Morris, profesor la Saïd Business School, University of Oxford.
