Între 1400 și 1780 se estimează că aproximativ 100.000 de persoane – în majoritate femei – au fost judecate pentru vrăjitorie în Europa. Aproximativ jumătate dintre acestea au fost executate – crime motivate de un complex de convingeri legate de femei, adevăr, rău și magie.
Dar vânătorile de vrăjitoare nu ar fi putut avea amploarea pe care au avut-o fără mașinăria mediatică ce le-a făcut posibile: o industrie a manualelor tipărite care îi învățau pe cititori cum să identifice și să extermine vrăjitoarele.
Predau în mod regulat un curs despre filozofie și vrăjitorie, în care discutăm contextul religios, social, economic și filozofic al vânătorilor de vrăjitoare din epoca modernă timpurie, atât în Europa, cât și în America colonială. De asemenea, predau și cercetez etica tehnologiilor digitale.
Aceste domenii nu sunt atât de diferite pe cât par. Paralelele dintre răspândirea informațiilor false în epoca vânătorilor de vrăjitoare și ecosistemul informațional online de astăzi sunt izbitoare – și instructive.
Nașterea unui imperiu editorial
Presa tipografică, inventată în jurul anului 1440, a revoluționat modul de răspândire a informației – contribuind la apariția echivalentului, în epoca respectivă, al unei teorii conspiraționiste virale.
În 1486, doi călugări dominicani au publicat Malleus Maleficarum sau Ciocanul vrăjitoarelor. Cartea conține trei afirmații centrale care aveau să domine vânătorile de vrăjitoare.
O ediție din 1669 a „Malleus Maleficarum”
Mai întâi, descrie femeile ca fiind moralmente slabe și, prin urmare, mai predispuse la vrăjitorie.
În al doilea rând, leagă strâns vrăjitoria de sexualitate. Autorii susțin că femeile sunt sexual insațiabile – lucru care le-ar conduce către vrăjitorie.
În al treilea rând, vrăjitoria implică un pact cu diavolul, care le ispitește pe potențialele vrăjitoare prin plăceri precum orgiile și favorurile sexuale.
După ce „stabilesc” aceste „fapte”, autorii încheie cu instrucțiuni despre interogarea, torturarea și pedepsirea vrăjitoarelor.
Cartea a avut un succes răsunător. A cunoscut peste douăzeci de ediții și a fost tradusă în mai multe limbi. Deși Malleus Maleficarum nu a fost singurul text de acest tip, influența sa a fost enormă.
Înainte de 1500, vânătorile de vrăjitoare în Europa erau rare. Dar după apariția Malleus Maleficarum, numărul acestora au crescut rapid.
De fapt, noile ediții ale cărții se corelează cu valuri de vânători de vrăjitoare în Europa Centrală. Succesul cărții nu a fost doar o chestiune de conținut, ci și de credibilitate. Papa Inocențiu al VIII-lea confirmase recent existența vrăjitoarelor și acordase autoritate inchizitorilor să le persecute, oferind astfel cărții o greutate suplimentară.
Idei despre vrăjitoare din texte și folclor mai vechi – cum ar fi „faptul” că vrăjitoarele puteau face penisurile să dispară prin vrajă – au fost reciclate și reambalate în Malleus Maleficarum, care la rândul său a devenit o „sursă” pentru lucrări ulterioare. A fost adesea citată în alte manuale și integrată în legislația civilă.
Popularitatea și influența cărții au contribuit la cristalizarea unui nou domeniu de „expertiză”: demonologia – specializarea în activitățile nocive ale vrăjitoarelor. Pe măsură ce demonologii își repetau unii altora afirmațiile false, s-a format o cameră de ecou a „dovezilor”. Identitatea vrăjitoarei a fost astfel formalizată: periculoasă și categoric feminină.
Scepticii ripostează
Nu toată lumea s-a lăsat prinsă de isteria vânătorii de vrăjitoare. Încă din 1563 au apărut voci disidente – deși, remarcabil, cele mai multe nu contestau existența vrăjitoarelor, ci puneau sub semnul întrebării metodele de identificare și judecare a acestora.
Medicul olandez Johann Weyer a susținut că femeile acuzate de vrăjitorie sufereau de melancolie – ceea ce astăzi am numi o formă de tulburare psihică – și aveau nevoie de tratament medical, nu de execuție.
În 1580, filozoful francez Michel de Montaigne a vizitat vrăjitoare întemnițate și a concluzionat că aveau nevoie de „spânz” (un leac medicinal) mai degrabă decât de cucută (otravă): medicină, nu pedeapsă.
Acești sceptici au identificat și ceva mai subtil: responsabilitatea morală a celor care răspândeau aceste povești.
În 1677, capelanul, medicul și filozoful englez John Webster a scris o critică virulentă, susținând că majoritatea textelor demonologice erau compilații de tip „copy-paste”, în care autorii își repetau minciunile unii altora. Demonologii nu aduceau nicio analiză originală, nicio dovadă, niciun martor – eșuând în a îndeplinii criterii minime pentru o lucrare serioasă.
Costul acestui eșec a fost uriaș. După cum scria Montaigne: „Vrăjitoarele din vecinătatea mea sunt în pericol de moarte de fiecare dată când apare un nou autor care atestă realitatea viziunilor lor”.
Demonologii beneficiau de statutul social și politic asociat cu popularitatea cărților lor. Câștigurile financiare reveneau în principal tipografilor și librarilor – ceea ce astăzi numim editori.
Vânătorile de vrăjitoare s-au stins treptat în Europa, de-a lungul sec. XVIII. Îndoielile cu privire la standardele de probă și conștientizarea faptului că presupusele „vrăjitoare” puteau suferi de halucinații au contribuit la sfârșitul persecuției. Vocile scepticilor au fost în cele din urmă ascultate.
Psihologia minciunilor virale
Scepticii epocii moderne timpurii au înțeles ceva ce noi încă încercăm să deslușim: anumite persoane sunt mai vulnerabile la a crede afirmații extraordinare. Ei îi identificau drept predispuși pe cei „melancolici”, persoane înclinate spre anxietate și gândire fantezistă.
Nicolas Malebranche, filozof francez din secolul al XVII-lea, credea că imaginația are o putere uriașă de a ne convinge de lucruri neadevărate – mai ales când vine vorba de frica față de forțe invizibile și malefice. El observa că „poveștile extravagante despre vrăjitorie sunt luate ca istorii autentice”, ceea ce sporește credulitatea. Cu cât poveștile erau mai numeroase și mai repetate, cu atât influența asupra imaginației era mai mare. Repetiția funcționa ca o confirmare falsă.
„Dacă ar înceta să le pedepsească (pe femeile acuzate de vrăjitorie) și le-ar trata ca pe niște persoane nebune,” scria Malebranche, „în scurt timp nu ar mai exista vrăjitoare”.
Cercetătorii contemporani au identificat tipare similare în modul în care se răspândesc online dezinformarea și informația falsă menită să manipuleze. Suntem mai înclinați să credem povești care ne sunt familiare, care se leagă de conținut văzut anterior. Aprecierile, distribuirea și retweet-urile devin înlocuitori ai adevărului. Conținutul emoțional, conceput pentru a șoca sau indigna, se răspândește rapid și pe scară largă.
Rețelele sociale sunt un teren deosebit de fertil. Algoritmii companiilor tehnologice sunt concepuți pentru a maximiza interacțiunile, astfel încât o postare care primește aprecieri, comentarii și distribuiri va fi arătată mai multor oameni. Cu cât sunt mai mulți spectatori, cu atât șansa de noi reacții crește – creând un cerc vicios al confirmării părtinitoare.
La viteza folosirii tastaturii...
Scepticii epocii moderne timpurii își rezervau cele mai aspre critici nu pentru cei care credeau în vrăjitoare, ci pentru cei care răspândeau poveștile. Cu toate acestea, erau ciudat de tăcuți în privința celor care decideau ce se tipărește și circulă și care beneficiau financiar de pe urma acestora: editorii.
Astăzi, 54% dintre adulții americani iau cel puțin o parte din știrile lor de pe rețelele sociale. Aceste platforme, asemenea tiparnițelor de odinioară, nu doar distribuie informații. Ele modelează ceea ce credem prin algoritmi care prioritizează interacțiunea, nu acuratețea: cu cât o poveste este repetată mai des, cu atât va primi mai multă prioritate.
Vânătorile de vrăjitoare sunt un memento sumbru că, în fapt, credința în născociri și dezinformarea sunt trăsături recurente ale societății umane – mai ales în perioade de schimbare tehnologică și frământări sociale.
Pe măsură ce ne croim drum prin propria noastră revoluție informațională, întrebările scepticilor de altădată rămân esențiale: cine poartă responsabilitatea când informațiile false provoacă daune reale? Cum îi protejăm pe cei mai vulnerabili de exploatarea celor care profită din confuzie și frică?
Într-o epocă în care oricine poate fi editor, iar poveștile extravagante se răspândesc cu viteza unei tastări, a înțelege cum au răspuns societățile anterioare la provocări similare nu este doar un demers academic, ci o necesitate.
Traducere după What yesterday’s witch hunts have in common with today’s misinformation crisis de Julie Walsh, profesor de gândire critică și filozofie la Wellesley College.
