Cercetările moderne confirmă că lipsa resurselor financiare produce modificări măsurabile în modul în care gândim, planificăm și relaționăm cu ceilalți.
„Domnule. Ați vrea să jucați un joc cu mine?”. Aceste cuvinte aparent inofensive, adresate lui Gi-hun (Lee Jung-Jae), împovărat de datorii, de către un recrutor misterios (Gong-Yoo), îl conduc spre o posibilă salvare financiară, cu prețul unor vieți omenești, posibil chiar a propriei sale vieți.
Sezonul al treilea și ultim al „Squid Game” a fost lansat recent, iar fanii abia așteaptă mai multe treninguri verzi și jocuri brutale.
Însă iată ce alimentează cu adevărat obsesia: serialul surprinde perfect modul în care stresul financiar ne deformează mintea. El dezvăluie psihologia întunecată a modului în care problemele legate de bani influențează fiecare decizie pe care o luăm.
Ca cercetător care studiază intersecția dintre psihologia cognitivă și diseminarea în mass-media, am fost fascinat de impactul global fără precedent al serialului „Squid Game”.
Cercetarea mea despre cum luarea deciziilor și raționamentul moral sunt afectate de reglarea emoțională oferă o perspectivă unică pentru a înțelege de ce acest serial a rezonat atât de puternic cu publicul din întreaga lume, mai ales într-o perioadă de incertitudine economică.
Oamenii de știință au descoperit că stresul generat de probleme financiare reduce funcțiile cognitive. Cercetări recente, bazate pe analiza a peste 111.000 de persoane, au arătat că stresul de tip financiar le-a diminuat performanța în efectuarea unor sarcini simple.
Nu e vorba despre faptul că oamenii cu venituri mai mici sunt mai puțin inteligenți, ci despre un efect numit „limitarea lățimii de bandă” („bandwidth hijacking”), care produce oboseală mentală când te preocupă chiriile și datoriile. Grijile legate de facturile neplătite consumă din capacitatea de procesare mentală, lăsând mai puțin spațiu pentru orice altceva – inclusiv pentru raționamente morale și gândire pe termen lung.
Sună cunoscut? Această cercetare prinde viață în „Squid Game”.
Să-l luăm pe Sang-woo (Park Hae-soo) din primul sezon. Absolvent strălucit al Universității Naționale din Seul, datoriile copleșitoare cauzate de investiții proaste îl determină să participe la sângeroasele Jocuri ale Calamarului. Renunțând la eticheta mediilor sale elevate, el îl manipulează și trădează cu cruzime pe colegul său Ali (Anupam Tripathi) în jocul cu bile, împinge un om spre moarte pe podul de sticlă și, în cele din urmă, încearcă să-l ucidă pe prietenul său din copilărie, Gi-hun.
Inteligența lui Sang-woo se concentrează obsesiv pe supraviețuire, fără să mai lase loc raționamentului moral care altfel i-ar fi ghidat deciziile.
„Squid Game” arată cum disperarea financiară dezumanizează. Cadavrele se adună pe parcursul episoadelor, dar jucătorii reacționează cu greu la măcel. Sunt hipnotizați de altceva: afișajul digital care arată premiul crescând cu fiecare moarte.
Astfel de memento-uri privind miza financiară duc la scăderea numărului solicitărilor de ajutor și la diminuarea ajutorului oferit altora. Acest fenomen al „vederii-tunel” apare și în viața reală, conducând la abandonarea empatiei și a considerațiilor morale.
Sang-woo nu-l trădează pe Ali pentru că este malefic; o face pentru că disperarea financiară i-a deturnat raționamentul moral. Priviți chipul lui Ali în timpul jocului cu bile: confuz, încrezător, incapabil să înțeleagă că „hyung” (fratele mai mare, termen de respect) îl manipulează. Ali reprezintă ceea ce pierdem atunci când disperarea transformă oamenii din comunitate în competitori.
Chiar și Gi-hun, presupusul centru moral al serialului, trece prin același proces. Când el și bătrânul concurent Il-nam (O Yeong-su) joacă bile, Gi-hun minte și manipulează omul în vârstă de care ajunsese să se atașeze. Presiunea extremă – atât financiară, cât și existențială – i-a consumat atât de mult din „lățimea de bandă” cognitivă, încât chiar și compasiunea umană de bază devine secundară în fața supraviețuirii.
De ce n-am putut să ne uităm în altă parte
Primul sezon al „Squid Game” a avut premiera în timpul pandemiei de COVID, când milioane de oameni din întreaga lume se confruntau cu șomaj, evacuări și probleme grave financiare. Dintr-o dată, scenariile economice extreme nu mai păreau atât de îndepărtate. Publicul nu urmărea doar divertisment, își vedea propriile lupte psihologice reflectate pe ecran.
Serialul a avut un asemenea succes tocmai pentru că dezvăluie adevăruri inconfortabile despre modul în care banii nu schimbă doar ceea ce putem face, ci transformă fundamental ceea ce devenim atunci când supraviețuirea depinde de ei.
Fiecare personaj din „Squid Game” reprezintă un răspuns diferit la trauma economică. În primul sezon, Gi-hun încearcă să-și păstreze umanitatea, dar face compromisuri repetate (minte în legătură cu banii față de mama lui, îl manipulează pe Il-nam). Sang-woo sacrifică totul pentru supraviețuire (de la fraudă bursieră la crimă literală). Iar alții își găsesc forța în solidaritate, cum e cazul emoționantului joc cu bile dintre Sae-byeok (HoYeon Jung) și Ji-yeong (Lee Yoo-mi), unde Ji-yeong pierde deliberat pentru că Sae-byeok are mai multe motive să trăiască.
Genialitatea stă în detalii. Jucătorii se referă unii la alții prin numere, nu prin nume – o metaforă pentru cum sistemele economice reduc oamenii la simple puncte de date.
Gardienii poartă măști, devenind executanți fără chip ai sistemului. Partea despre traficul de organe arată cum corpuri umane devin marfă de piață neagră.
Trei sezoane mai târziu, chiar „Squid Game” a devenit o marfă. Netflix a transformat o critică anticapitalistă într-o franciză de miliarde de dolari, inclusiv cu reality show-uri care reproduc exploatarea din serial (doar că fără crime!) în viața reală. Emisiunile de tip joc oferă oportunități cu risc mare și recompensă mare, în care publicul admiră îndrăzneala și acceptă că un comportament lipsit de etică nu trebuie blamat, ci încurajat.
Spectacolul umilinței e normalizat prin accentul pus de genul acesta de show pe competiție și transformare. Eșecul devine divertisment, așa cum e ilustrat și în serial prin VIP-urile care, plictisite de bogăția lor, pariază pe vieți omenești de „distracție”.
Cercetările au arătat și că persoanele care urmăresc reality TV sunt mai predispuse să se simtă importante, validate sau libere de constrângeri morale. Ele sunt atrase de emisiuni care le stimulează aceste valori.
Ce înseamnă obsesia sau dezgustul tău față de Squid Game
Dacă ești fascinat de „Squid Game”, nu este doar curiozitate morbidă, este recunoaștere.
La un anumit nivel, probabil conștientizezi că acea oală psihologică sub presiune reflectă mecanisme reale care se petrec și în viața ta atunci când banii sunt puțini.
Dacă, în schimb, ai simțit repulsie față de violență sau te-ai simțit plictisit de valul de atenție acordat filmului, reacția ta ar putea dezvălui ceva important despre felul în care procesezi anxietatea economică.
Cercetările pe publicul adult arată că persoanele cu o securitate financiară mai mare și o reglare emoțională mai bună tind să evite conținutul media care declanșează reacții de stres economic.
Alții resping serialul ca fiind „nerealist” – un mecanism psihologic numit „bias-ul optimismului”, prin care te distanțezi inconștient de vulnerabilitatea economică.
Cercetările moderne confirmă că lipsa resurselor financiare produce modificări măsurabile în modul în care gândim, planificăm și relaționăm cu ceilalți. Genialitatea serialului a fost să amplifice aceste efecte psihologice subtile până la extremul lor logic.
Într-o lume în care inegalitatea economică tot crește, „Squid Game” nu este doar divertisment, ci este o oglindă a anxietăților noastre financiare colective.
Traducere după The psychology of debt in Squid Game de Edward White, doctorand în psihologie, Kingston University.
