Poţi fi dependent de sex? Nu. O cercetare recent publicată de-a Universităţii din California, Los Angeles, sugerează că ”dependenţa de sex” nu se încadrează în definiţia altor forme de dependenţă recunoscute medical. Nu a fost niciodată clar dacă dependenţa de sex poate sau nu să fie catalogată de la bun început drept o boală.
Un nou studiu sugerează că dependenţa de sex nu este cu adevărat o dependenţă
Asociaţia Psihiatrică Americană, de exemplu, nu o include pe lista ei oficială de tulburări psihiatrice. Acum câţiva ani, psihologul Michael Bader a caracterizat dependenţa de sex drept ”ambiguă, greu de definit, fără limite clare şi o scuză pentru a nu gândi”. Termenul însuşi este o caracterizare greşită, folosită de publicul neiniţiat pentru a desemna modelul dependenţei unei palete de simptome care în cercuri academice este numit ”hipersexualitate” (alte interpretări ale sale incluzând şi ”modelul compulsivităţii” şi ”modelul impulsivităţii”), care este un concept destul de nebulos în sine.
Definită în modul cel mai simplu, hipersexualitatea este incapacitatea de a ţine sub control dorinţele sexuale puternice. Tiger Woods şi Anthony Weiner par să se zbată amândoi să-şi tempereze dorinţele sexuale. Cel dintâi se auto-denumește dependent de sex, în timp ce ultimul s-a distanţat de această etichetă. Spune vreunul din ei adevărul?
Ar fi mai uşor să răspundem la astfel de întrebări dacă am şti, de exemplu, dacă creierul unui dependent de sex autoproclamat reacţionează la pornografie în acelaşi fel în care o face creierul unui alcoolic la băutură. Totuşi, până curând nu aveam nici cea mai vagă idee cum să răspundem la o astfel de întrebare, pentru că niciun astfel de studiu nu fusese realizat. Acum asta s-a întâmplat. Concluzia: scanările cerebrale ale hipersexualilor autoproclamaţi expuşi imaginilor de natură sexuală nu oferă nicio dovadă în sprijinul modelelor de dependenţă sexuală.
Într-un studiu prezentat în ultimul număr al Socioaffective Neuroscience and Psychology, cercetătorii conduşi de psihologa Nicole Prause de Universitatea din California, Los Angeles, a expus 53 de subiecţi unei serii de ”fotografii emoţionale” menite să stârnească sentimente plăcute din punct de vedere sexual, sentimente plăcute din punct de vedere non-sexual, sentimente neutre şi neplăcute. Un corp mutilat poate fi folosit pentru a declanşa o reacţie emoţională neplăcută, iar o imagine a unui raport sexual cu penetrare explicită pentru a declanşa unul plăcut din punct de vedere sexual. Important este faptul că toţi subiecţii s-au auto-identificat drept hipersexuali şi au pretins că au probleme în a-şi tempera pofta de imagini sexuale. Subiecţilor li s-au dat şi chestionare menite să le măsoare hipersexualitatea.
Electroencefalografia (EEG) a fost folosită pentru a măsura activitatea cerebrală în primele 300 de milisecunde după apariţia fiecărei imagini, o măsurătoare cunoscută drept ”P300”. P300 a fost folosită şi înainte pentru a demonstra fundamentele neurale ale dependenţei, de exemplu la dependenţii de cocaină, care înregistrează o creştere a reacţiei în P300 atunci când li se arată fotografii ale drogului.
În ceea ce Prause consideră o întorsătură neaşteptată de situaţie, cercetătorii nu au observat o astfel de creştere în cadrul măsurătorilor P300 ale subiecţilor. ”Reacţia creierului la imaginile sexuale nu a fost prezisă de niciuna dintre cele trei măsurători prin chestionar ale hipersexualităţii”, a spus ea într-o declaraţie. ”Reacţia cerebrală a fost legată doar de intensitatea dorinţei sexuale. Cu alte cuvinte, hipersexualitatea nu pare să explice reacţia cerebrală la imaginile de natură sexuală mai mult decât ar face-o un libido crescut.”
Prause şi colegii ei indică o serie de potenţiale neajunsuri ale designului lor experimental. P300, de exemplu, ar putea să fie pur şi simplu un mod ineficient de a evalua relaţiile neurale în raport cu stimulii motivanţi din punct de vedere sexual – dat fiind faptul că este primul studiu de acest fel, e greu de spus. Cu alte cuvinte, această cercetare nu va oferi în niciun caz un răspuns definitiv la întrebarea dacă dependenţa sexuală este, într-adevăr, o ”dependenţă”.
Ceea ce face ea, totuşi, este să ofere credibilitate vechii critici conform căreia etichetarea hipersexualităţii drept dependenţă nu face decât să stigmatizeze comportamentul sexual considerat inacceptabil din punct de vedere social. Dezbateri similare au fost purtate asupra a ceea ce constituie exact un fetiş sexual. Ce spune despre perspectivele psiho-clinice asupra sexualităţii faptul că un studiu ca acesta concluzionează că oamenii pasionaţi de BDSM (Bondage & Discipline, Dominance & Submission, Sadism & Masochism, adică Legare & Disciplină, Dominaţie & Supunere, Sadism & Masochism, care, spre deosebire de dependenţa de sex, este inclus în ultima ediţie a Manualului de Diagnoză şi Statistică a Bolilor Mintale) sunt, de fapt, mai sănătoşi din punct de vedere psihologic decât cei care nu sunt pasionaţi de el?
”Una dintre criticile frecvent adresate dependenţelor sexuale este aceea că ”patologizează” comportamente sexuale normative, neacceptate din punct de vedere social”, scriu Prause şi colegii ei. ”Aceste date se potrivesc acestei perspective”. Descoperirile cercetătorilor pot fi accesate gratuit în Socioaffective Neuroscience and Psychology.
Traducere de Ana Dumitrache după sexual-addiction-is-not-actually-an-addiction
