Au nevoie copiii să fie îmbrăţişaţi? Oho, inepuizabilă! Au nevoie să se cuibărească în braţele cuiva? Cu siguranţă! Au nevoie să fie mângâiaţi? Desigur! Pe scurt, au nevoie de afecţiune fizică? În mod hotărât, da! Însă au nevoie în termenii lor.
Adică au nevoie să le fie respectate corpurile şi să fie atinşi cu dragoste nu când vor adulţii din jurul lor, ci atunci când simt ei această necesitate internă. Şi, atenţie, nu o simt tot timpul.
Mult prea des corpul unui copil este „violat” de părinţi sau rude care îl pupă, îl gâdilă, îl smotocesc sau îl sufocă de-a binelea cu îmbrăţişări. Stimaţi adulţi, cumpăraţi-vă o pisică sau un câine! Sau şi animalele au drepturi similare? Multor copii nu le plac săruturile (saliva altuia pe obrazul lor), iar unii cu o natură mai sensibilă tolerează foarte greu atingerile dincolo de un prag atins relativ uşor.
Ce învaţă un copil dintr-o astfel de interacţiune? Că „teritoriul lui corporal” nu este suficient de important pentru a fi respectat şi că dragostea poate fi impusă cu forţa. El creşte şi devine un adult care intră în relaţii apropiate în baza aceluiaşi model disfuncţional sau se apăra de el, retroactiv, refuzând intimitatea după care tânjeşte în secret. Pentru că este mai mic, un copil nu este o fiinţă cu mai puţine drepturi. Când bunica îl întreabă mieros „Şi acum (la plecare) cine primeşte un pupic?”, copilul sănătos se va simţi liber să spună „Nimeni” (hihi!), dacă nu doreşte asta. Din păcate părinţii deţin periculoasa arma a culpabilizării şi nu ezită să o folosească. Însă ce fel de dragoste este aceea oferită din frică? Nu e dragoste, normal. Sunt primele scene din uriaşul teatru social.
Acesta nu e un articol scris de un om care se teme de îmbrăţişări. Dimpotrivă! Cred că niciun copil nu este prea mare pentru a fi strâns la piept şi cred că adulţii au nevoie şi ei de atingere, toată viaţa. Doar că oamenii nu sunt standardizaţi, prin urmare nevoile lor de contact fizic sunt diferite şi merită respectate. Nu văd de ce copiii ar trebui trataţi diferit. Atingerea iubitoare este un mijloc foarte puternic de a-i transmite dragostea, deci de a-l securiza, doar că asta nu înseamnă să nu ţii cont de intensitatea nevoii lui sau de limitele lui de acceptare. Tu cum te-ai simţi dacă un uriaş ar veni acum la tine, te-ar ridica din faţa computerului cu o singură mână şi ţi-ar lipi două buze imense în zona cervicală?
Copiii au nevoie de atingeri, dincolo de orice îndoială. Bebeluşii mor dacă nu sunt ţinuţi în braţe (vezi faimosul studiu Spitz). Însă nu toţi copiii resimt la fel atingerea şi cu siguranţă vor să o primească atunci când au nevoie ei, nu când au nevoie părinţii să o ofere. În momente de criză este crucial pentru un copil să fie ţinut în braţe sau ţinut de mână. Va simţi astfel că nu e singur şi va integra pierderea prin care Viaţa îl provoacă la creştere. Însă copiii nu sunt tot timpul în criză. Cel mai adesea sunt veseli şi fericiţi. Emană o energie pe care mulţi adulţi o doresc sau doar şi-o reprezintă nostalgic. Vin ei către tine şi te ating. Uneori se urcă pe tine (viitori alpinişti, probabil). Bucură-te! Viaţa se auto-sărbătorește. Înainte de a merge tu către ei, fii atent! Observă-i privirea. E posibil, uneori, să citeşti: „Nu acum, mamaie. Poate mai târziu.”
Articolul este preluat de pe Adrian-Nuta.ro, cu acordul autorului
