De câte ori ai auzit spunându-se despre cineva că „este (mult) prea raţional!”? Da, poate chiar şi despre tine s-a afirmat astfel. Dar ce înseamnă să fii prea raţional? Este posibil să fii prea raţional sau folosim în mod greşit adverbul prea?
Crezi că sunt din cale-afară de analitic abordând această temă sau că alegerea mea nu este nici prea-prea, nici foarte-foarte?
Pentru a te ajuta să răspunzi la întrebările de mai sus, în cazul fericit în care nu ai dispărut deja, fiind o persoană prea superficială în gândire, meditează şi la următoarea temă: este posibil să fii mult prea însărcinată? Sau să fii însărcinată (în sensul de a purta un făt în pântece), dar nu foarte mult?
Vreau să fac dreptate expresiei „a fi raţional” indicând, încă de la început, existenţa unui sens (nepotrivit!) în care ea este folosită (o persoană prea raţională fiind o persoană care nu valorizează sau chiar neagă emoţiile) şi unui alt sens (corect!) în care ea merită şi trebuie să fie folosită, dacă intenţionam să gândim şi să vorbim corect.
Hai să ne imaginăm că urmează să mergi la o întâlnire cu un Făt Frumos îmbrăcată în cea mai sexy rochiţa a ta. Nefiind imprudentă, în ciuda hormonilor pe care îi identifici deja în mod eronat cu dragostea, te uiţi pe fereastră şi vezi câţiva nori ameninţători (roz?), prevestind, desigur, o răpăială.
Scopul tău este să ajungi la întâlnire uscată. Eşti acasă (în punctul X) şi vrei să ajungi la întâlnire (în punctul Y), doar că între X şi Y este posibil să te prindă ploaia, iat tu îţi doreşti să ajungi în Y cu hainele, dar şi cu părul uscat (deşi părul ud ar putea fi mai sexy funcţionând şi ca un priming lipsit de subtilitate).
Cum este raţional să procedezi dacă vrei să-ţi atingi scopul?
Fireşte, să-ţi iei umbrelă, atunci când pleci de-acasă. Eşti o persoană raţională dacă îţi iei umbrela şi eşti, dimpotrivă, iraţională dacă nu ţi-o iei (nu vrei să te ude ploaia şi cu toate acestea nu-ţi iei umbrela). Eşti cumva foarte raţională sau excesiv de raţională dacă îţi iei umbrela? Nu, eşti pur şi simplu raţională, fără nici un superlativ relativ său absolut.
A fi (o persoană) raţională înseamnă a gândi astfel încât să îţi protejezi cele mai bune interese şi să îţi atingi scopurile.
În cazul simplu ales de mine, scopul tău este să ai îmbrăcămintea uscată la întâlnire, iar pentru asta este necesar să te aperi de ploaie cu ajutorul unei umbrele (asta deoarece taxiul nu poate parca exact la scara casei tale sau, şi mai bine, direct în hol).
Dacă am căzut de acord asupra definiţiei (fiind persoane raţionale?) atunci nu vei avea nimic de obiectat când voi afirma că a fi sau a deveni persoane raţionale este un lucru bun prin el însuşi. Toţi oamenii au nevoie să fie „raţionali” în măsura în care au scopuri valorizate şi, nefiind idioţi, vor să şi le atingă.
În ce măsură scopurile alese de oameni le amplifică sau le coboară calitatea vieţii este o altă discuţie (oamenii pot da dovadă de gândire modestă atunci când îşi stabilesc scopurile: poate fi o idee foarte proastă să te întâlneşti cu Fat Frumos purtător de HPV). De asemenea, oamenii pot avea credinţe greşite despre cel mai bun mod prin care îşi pot împlini obiectivele (fiind neinformaţi sau prizonieri ai unor predispoziţii sau induşi deliberat în eroare). Dar încercarea de a potrivi comportamentele cu scopurile, folosind informaţiile care le stau la dispoziţie (inclusiv propriile credinţe) arată că sunt persoane raţionale.
Noi toţi avem tot felul de scopuri şi gândim astfel încât să ni le atingem, nu gândim astfel încât să nu ni le atingem. Aceasta gândire se numeşte „raţională”, iar noi suntem persoane raţionale atunci când o exersăm (şi drăgălaşa ta vietate, proaspăt ieşită din stadiul senzoriomotor, este „raţională” atunci când ştie că, plângând, te face să cedezi din indiferent ce ţi-ai propus şi nu are legătură cu dorinţa ei, şi, normal, se comportă ca atare (deşi cred că o astfel de circumstanţă este una din ultimele când tu ţi-ai putea evalua odrasla ca fiind raţională, hihi!)).
Putem dezbate dacă progeniturile purtătoare de pamperşi merită atributul de „raţionale”, dar, dincolo de asta, sau de ele, mai bine zis, calitatea de a fi raţională a gândirii unei fiinţe umane este înalt dezirabilă şi, dacă ne interesează să trăim vieţi mai bune, adică să fim fericiţi, ar trebui să ne preocupe şi, în loc să ne temem de ea sau să o devalorizăm, să o cultivăm sistematic, inclusiv la adorabilele aschimodii care ne subminează încet, dar sigur bugetele de venituri şi cheltuieli.
Aşa cum este bine să respiri este la fel de bine să fii o persoană raţională, în cazul în care intenţionezi să-ţi aminteşti o singură propoziţie din acest articol.
A fi raţional nu înseamnă a îţi nega emoţiile, dorinţele, nevoile sau sentimentele, ci a gândi în armonie cu scopurile tale; a gândi astfel încât să îţi atingi scopurile.
Fireşte că poţi gândi şi altfel în raport cu scopurile tale. Îţi poţi dori să nu ajungi udă la întâlnire şi poţi alege să mergi prin ploaie, eventual rugându-te să fie însoţită de grindină (câteva roci mai sănătoase te-ar putea ajuta să-ţi vii în fire). Îţi poţi dori o relaţie de cuplu calmă şi liniştită şi poţi alege să te căsătoreşti cu cel mai agresiv şi resentimentar bărbat din cercul tău de cunoştinţe. Îţi poţi dori să intri la un liceu prestigios şi să nu te prezinţi la evaluarea naţională (recent încheiată).
Îţi poţi dori să ajuţi oamenii să se vindece de unele probleme psihologice şi poţi alege o şcoală de psihoterapie notorie pentru lipsa ei de rezultate sau pentru rezultatele întâmplătoare pe care le obţine. Îţi poţi dori o siluetă de viespe şi poţi alege să mănânci în fiecare seară 500 de grame de îngheţată cu ciocolată, în faţa televizorului. S.a.m.d., ai prins ideea.
Poţi fi o persoană iraţională şi cel mai trist lucru ar fi să nu-ţi dai seama de asta. Ba chiar să numeşti aceste comportamente, autoglorificându-te, creative, spontane sau originale. Nu, creativitatea sănătoasă/adaptativă este cu totul altceva. La fel spontaneitatea sau originalitatea.
Nu are niciun sens să fii iraţională. Iraţionalitatea nu te duce nicăieri, doar îţi iroseşte timpul, energia sau resursele şi niciunul din aceşti factori nu are reputaţia de a fi infinit. Când sunt conştienţi de cele mai bune interese ale lor oamenii au nevoie să fie raţionali. De aici nu rezultă că imediat că noi (oamenii) suntem şi capabili să gândim bine, să operăm cu credinţe (relativ) corecte despre realitate şi să luăm cele mai bune decizii în vederea atingerii scopurilor. Dar putem depune eforturi serioase în aceste direcţii, eforturi care, mai devreme sau mai târziu, se vor dovedi recompensatoare.
Oamenii raţionali au şanse mult mai mari să se bucure de viaţă şi să trăiască vieţi pline de sens (fericirea eudaimonică, conform lui Aristotel) decât cei iraţionali. Cei iraţionali vor să nu fie udaţi de ploaie, dar circulă prin ploaia torenţială fără umbrelă. Apoi, eventual, sunt miraţi de întreaga poveste. Dar nu-i nimic, mirarea este începutul înţelepciunii.
