Au existat în istorie o serie de experimente psihologice care au fost îndeajuns de lipsite de etică încât au grăbit emiterea unor noi norme de reglementare în domeniu. Un exemplu grăitor este şi experimentul despre care vom vorbi în cele ce urmează. Autor: Carney Landis.
Vom avea ocazia să vedem cât de oribil a procedat un om care a dorit să studieze expresiile faciale.
Trebuie să fi fost ”minunat” să fii psiholog în prima jumătate a secolului 20. Se pare că puteai să le faci orice oamenilor, de la a traumatiza un copil care mângâia un animal drăguţ şi până la a-i face pe oameni să creadă că au ucis pe cineva. Şi mai era şi Carney Landis, care şi-a extins activitatea făcând puţin din ambele. În 1924, Landis a decis că doreşte să afle dacă toate fiinţele umane au aceleaşi expresii faciale ca reacţie la aceleaşi emoţii. El nu credea că oamenii obişnuiţi ar putea reproduce intenţionat aceeaşi mimică pe care ar fi avut-o în mod firesc atunci când reacţionau autentic la emoţii (aceasta s-a dovedit a fi una dintre cele mai precise previziuni ale sale), astfel încât a început să stimuleze oamenii să reacţioneze la lucruri care le aduceau bucurie, le stârneau râsul, curiozitatea, le produceau mulţumire, plăcere fizică sau anticiparea fericirii.
Cam asta ar fi fost tot ce a experimentat el, dacă ar fi existat standarde etice obligatorii în privinţa acestor experimente, la care ar fi fost obligat să se conformeze.
În realitate însă el a mers mai departe şi s-a hotărât să evoce emoţii precum frica, dezgustul, tristeţea şi durerea, fotografiind fiecare emoţie pe măsură ce aceasta apărea pe chipul unei persoane. Durerea reuşea să o provoace prin intermediul şocurilor electrice. Dezgustul îl trezea punându-i pe oameni să îşi bage mâna într-o găleată plină cu broaşte. Apoi a înşfăcat un şobolan alb şi le-a spus celor care participau la experiment, că, fără nicio pregătire prealabilă, trebuiau să îl decapiteze.
În acest moment ar fi fost oportună intervenţia unui consiliu de revizuire. Dacă m-aş fi aflat în acel consiliu prima mea întrebare ar fi fost: ”Cam ce emoţie credeţi că aţi trezi prin decapitarea unui şobolan?” ”Eu nu sunt o persoană foarte complicată, dar cred că emoţiile mele ar fi cel puţin amestecate dacă ar trebui să decapitez o fiinţă, chiar dacă e vorba de o biată rozătoare care se zbate. Din fericire pentru Landis, dar nu şi pentru ceilalţi, fie ei oameni sau şobolani, nimeni nu l-a împiedicat să continue, nici măcar majoritatea persoanelor care participau la experiment. O treime dintre participanţi s-au conformat şi au decapitat şobolanul cum s-au priceput mai bine. Dacă nu se conformau, Landis decapita şobolanul în locul lor. Chiar în faţa lor. Şi fotografia totul.
De abia după ce toţi participanţii s-au poticnit, au tremurat şi au vomitat, Landis a studiat minuţios fotografiile la lumina zilei. A desenat linii pe feţele fiecărui participant pentru a putea urmări mişcările feţei în timpul experimentului. Care a fost concluzia lui ? Expresiile ”naturale” ale participanţilor arătau mari diferenţe între aceştia. În unele cazuri, cum se aşteptase, nu era vizibilă deloc expresia niciunei emoţii." Se pare că nu există o expresie universală pentru ”frică”, ”durere” sau pentru ”acest tip a omorât o fiinţă cu un cuţit chiar în faţa mea, să îmi păstrez calmul, să fiu calm.” Este bine de ştiut.
Traducere de Daniela Albu după the-psychology-experiment-that-involved-real-beheadings.
