IntrovertUn introvert este un timid? Am întâlnit încă o dată confuzia introversiei cu timiditatea, m-am enervat şi, pentru a face ceva constructiv, scriu un articol, sper, clarificator, la care îi poţi şi tu trimite pe doritori, dacă întâmpini probleme similare.

 

 

 

 

Timiditatea este o trăsătură de personalitate ortogonală introversiei. Cu alte cuvinte, un introvert poate fi timid, dar, la fel de bine, şi un extravert poate fi timid (se poate purta o discuţie pedantă pe tema „extravert”  vs „extrovert”. Aceşti termeni nu provin din limba română, ci din limba engleză: extraversion vs extroversion, termenul „extraversion” fiind folosit mai frecvent în contexte clinice şi academice. Prin urmare, poţi spune şi extrovert, dar şi extravert, nu greşeşti)

Deci timiditatea nu este totuna cu introversia din moment ce şi extraverţii pot fi (şi sunt, unii dintre ei) timizi.

Timidul este o persoană care îşi doreşte să interacţioneze social (să spună ceva, să exprime un punct de vedere, să afirme o opinie personală), dar experimentează acest lucru ca fiind dificil.

Pentru introvert interacţiunea socială este, sau devine după o anume perioadă de timp, dacă nu este profund semnificativă, obositoare.

Crede-mă, ştiu foarte bine ce spun, doar sunt un introvert! (însă descriptorii folosiţi în acest articol nu se bazează doar pe experienţa personală, ci şi pe literatură de specialitate). Introvertul vrea să plece dintr-un grup, la un moment dat (chiar destul de repede dacă discuţiile sunt superficiale din punctul lui de vedere), în timp ce timidul vrea să intre într-un grup (dar nu se simte confortabil făcând acest pas).

Timidul este caracterizat de un nivel înalt (exagerat) al conştiinţei de sine pe când introvertul se poate plasa oriunde pe acest continuum al conştiinţei de sine, deci el nu este definit (că introvert) de factorul self-consciousness. Ceea ce îl defineşte pe introvert, printre altele, este nevoia de solitudine după o interacţiune în care a avut de procesat multă (din perspectiva lui) informaţie socială. Timidul vrea să ajungă în situaţia de a procesa informaţie socială (de a vorbi, ca să nu mă exprim aşa de alambicat), dar îi este greu (trebuie să depună un efort).

Dar nevoia de solitudine a introvertului nu-l transformă într-o persoană antisocială (psihopaţii au trăsături antisociale, vezi DSM), ci într-o persoană care preferă interacţiunile sociale numai dacă sunt semnificative cognitiv (sunt schimbate idei foarte interesante pe un fond emoţional, evident, nu fără nicio trăire emoţională) şi chiar şi atunci, după o perioadă de timp mai mică decât în cazul extravertului (la fel de interesat de idei, în acest caz particular, nu vreau să înţelegi că extravertii au IQ-uri modeste şi sunt incapabili să vorbească despre ceva cu adevărat valoros, în nici un caz nu spun asta!!!), îşi doreşte să se retragă sau măcar să existe unele pauze în conversaţie.

Timidul face faţă cu greu unei conversaţii „inteligente”, pe care şi-o doreşte, nu pentru că nu are nimic de spus (dimpotrivă!), ci pentru că mecanismele lui mentale, asociate cu nivelul excesiv (nevrotic) de conştiinţă de sine, îl împiedică să fie spontan sau asertiv (dar se poate antrena, garantez!).

Simţi cumva că sunt deja prea multe idei şi vrei să le procesezi în linişte? Te înţeleg. Nici nu cred că mai am de adăugat lucruri esenţiale pe tema diferenţelor dintre timizi şi introverţi. Însă şi despre unii, şi despre alţii se pot scrie cărţi. Şi chiar s-au scris. Iar dacă eşti părinte şi începi să întrevezi în drăgălaşa vietate semnele introversiei şi/sau timidităţii, ţi-aş sugera să te pregăteşti pentru a-l sprijini şi stimula într-un mod corespunzător, măcar la un nivel superior psihologiei populare care confundă aceste două trăsături.

Articol preluat de pe site-ul Adrian-Nuta.ro, cu acordul autorului

Write comments...
symbols left.
Ești vizitator ( Sign Up ? )
ori postează ca „vizitator”
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.